Publicat în Ipostaze, Verba volant...

Trecerea de pietoni – prima parte

trecereM-am dat jos din pat și am început să-mi enumăr mecanic motivele pentru care mă smulg din somn. Nevastă-mea doarme netulburată și în loc să mă enerveze, nu știu de ce, azi îi mulțumesc universului pentru cadoul neașteptat. Mă simt repede vinovat de plăcerea asta măruntă. Dar n-am chef să mimez azi deloc interesul. Aceleași dimineți statice, același ritm sacadat, zici că ne-a programat cineva să ne comportăm astfel. Când m-am abătut ultima oară? Iată ocazia asta minunată. Ies tiptil din cameră și îmi continuu ruga-n gând: dă Doamne să nu se trezească, dă … Mă felicit că fiică-mea a ales dormitorul mare. N-am avut nici un merit. Un moft, ce să spun, dar nevastă-mea a insistat, lasă, dragă, fata să aleagă! Are și ea un cuvânt de spus, nu așa am crescut-o?! Am lăsat-o. Așa, as fi avut baia en suite, cu siguranță făceam gălăgie și aș fi trezit-o. E bine să cedezi uneori. Înainte să ies pe ușă mai privesc o dată în urmă. Doarme. Așa liniștită cum e, chiar mă înduioșează. E frumoasă, dar rece ca un sloi. Ciudat, îmi pare neajutorată. Mă simt meschin de gândurile mele. Rutina nu-i așa rea cum spuneam. Exagerez eu. Uite, cum mă răzgândesc brusc! Cum ziceam, programat… Să revin neîncetat. La ce să revin? Nu mi-a spus ea că nu se simte împlinită? M-am dus la secție atunci în ziua aia ca un somnambul. Nu era că mă luase pe nepregătite, deși contribuise și asta, dar felul în care a spus-o, cu emfază prefăcută, căutându-și cuvintele cu grijă, mi s-a prăvălit lumea în cap. Am parcat motorul de-a latul în fața sediului, pe două locuri de parcare și mi-am dat jos casca cu greutate, temându-mă că o să văd mai bine lumea înconjurătoare și n-aș fi știut cum să gestionez cantitatea imensă de informații. Fantastică treabă! Cum ți se năruie așa dintr-o dată starea de bine. Luc mă văzuse palid, sau poate unde renunțasem la atitudinea mea jovială… Clar, aveam un aer agitat. ”Ți s-au înecat corăbiile?”, credea el că face o glumă bună, așa de luni dimineața. Cred că privirea mea fusese grăitoare. ”Bătrâne, ți-e bine? Ai pățit ceva?”
Trăiesc în orașul ăsta de la 23 de ani. Cu Luc am fost colegi la Academie. El era de loc de aici. A prins un post la secție și m-a adus și pe mine. Așa am ajuns eu aici. Să mai spun că n-am avut ambiția să urc scara ierarhică? Nu-i cazul. Ești nebun, zicea lumea, ce-ți trebuie ție să te afunzi în provincie când ai atâtea oportunități în capitală? Aveam, cum nu, dar întotdeauna am știut cu precizie care-mi sunt așteptările. Asta, până nu mi-au adormit simțurile de tot. Dar atunci eram tânăr și știam. Nu vroiam să fiu atribuit vreunei secții importante, sau să fac parte dintr-o elită specială. Mie, pedofili, teroriști și nebuni, nu-mi trebuie. În suburbia capitalei e calm chiar și cu gradul ăsta 3 de alertă teroristă ce a rămas activ chiar și acum. Mai dai un tichet de avertizare, mai o amendă sau, în cel mai rău caz, faci rondul prin cartier. Sau răspunzi la un apel local. De cele mai multe ori nu e nimic care să necesite deplasarea. Un camion ce blochează un garaj, rar vandalisme sau spargeri…
În fine, mă justific nesolicitat, în loc să las apa de la duș să mă împresoare. Am convins-o pe Anna să nu mai reducă din consum. Măi, eu vreau apă fierbinte și căldură în casă. Nu foarte flamand din partea mea, dar m-am săturat. Am făcut economii toată viața. Ce-i drept, ele m-au dus pe tot felul de meleaguri îndepărtate. Vacanțele scumpe nu se țin cu dezmăț, mă tot avertiza ea. Mda, de parcă ai cinci vieți și-ți permiți să-ți strici vreo trei cu nimicuri din astea care-ți fură micile bucurii. Ce să zic! De azi nu mai fac economii. Îmi plac aburii ce diminuează vizibilitatea în baia modernă. Sunt și nu sunt prezent printre ei. Dacă ar intra acum să se spele pe dinți ca în alte dimineți ar protesta față de gestul meu neglijent cu care șterg oglinda aburită cu prosopul meu de față. Printre vaporii de apă remarc parul încărunțit de la tâmple. Nu știu de ce, azi îmi conferă încredere. Mi-a zis Carla zilele trecute, la servici, că am un aer de bad boy în ultima vreme. E nostimă, așa urâțică cum este, are șarm și mult haz. Am investit în imaginea mea care pare studiată și pedantă. Nu ca să-i atrag atenția nevesti-mii. Am învățat ceva și din asta. Disperarea nu e propice relațiilor. În loc să-i arăt că sufăr ca un câine, i-am trimis tot felul de mesaje greșite. Am zăpăcit-o, dar merită într-un fel.
Tărăgănăm totul, până la epuizare. Vrem să dăm impresia fetei de stabilitate. Ea e la curent, însă e așa interiorizată, că n-am idee dacă suferă sau nu. În mod cert, bine nu-i e. A spus ea odată că după liceu o să plece de acasă și-și va face studiile la Berlin. Ne privea cu milă atunci, așa cum eram la sfârșitul unei dispute conjugale. Ultima. Cred că ne-a scuturat bine comentariul Sarei, chiar voalat cum fusese. S-a săturat și ea… De atunci am făcut un pact. Dacă nu să remediem, măcar să lăsam garda jos. Să vedem ce se întâmplă. Mmmm, m-am lungit cu pregătitul. Nu mi-am dat seama cum s-a scurs vremea, e deja 8 fără un sfert. Bon, am băut cafeaua singur, pe îndelete, am citit și presa pe tabletă și am ascultat selecția zilei de pe spotify fără a fi bruiat de comentariile ei negative. De când n-am mai făcut asta?! Dar trebuie să mă grăbesc, altfel ajung târziu. Cheile… Argh, de n-ar muta cheile, numai așa, să mă irite! Obsesia ei compulsivă să pună ordine în lucruri mă scoate din sărite. Îi e ciudă de libertatea mea. De senzația ce-o trăiesc când pornesc motocicleta. Ca s-o calc pe nervi, dacă am spectator, turez motorul pe loc, cât stă ea în cadrul ușii, chipurile să mă conducă. Pactul ăla nu era să simulăm până la a începe să credem și noi că e bine. Vrea să-i zburde inima, n-are de cât!
S-au făcut restructurări în secție în ultimii ani. Dar au și investit. Trăim în una din comunele luxoase din Brabantul flamand. Normal că se poate. Mi-a zis șefu’, ”tu poți să-ți alegi, sportiv cum te știu nici nu-mi imaginez altfel.” Și am ales. Mă deplasez mai repede cu motocicleta. Între timp, toți au dat-o cotiți când ni s-a sugerat să preluăm noi sarcini. Tot eu m-am oferit voluntar să fac câteva dimineți și fiecare după-amiază a zilelor de lucru, în fața școlii elementare din Jesus Eik. Dar am miercurea liberă, noroc cu sistemul pedagogic și ziua scurtă la școală. „Să asigure buna desfășurare de traversare a șoselei circulate intens”, asta scrie în specificitățile trasate de primărie. O singură trecere de pietoni semaforizată, dar cu modern parenting-ul ăsta ce preocupă întrega umanitate de zici că ei au inventat copiii – cică nu sunt în siguranță – trebuie să acorzi atenție protecției lor. Zici că întreaga poveste e o coreografie. Mai întâi se aliniază părinții cu copiii de mână la marginea trotuarului. Ne conversăm puțin de amorul artei, dar în sinea mea aștept momentul potrivit să opresc traficul. Între timp, domnu’ ofițer asta, domnu’ ofițer aialaltă, cred că îi flatează discuțiile nesemnificative cu un om al legii. Observ șoferii cu coada ochilor, cât să le descifrez intențiile. Unii par plictisiți, alții grăbiți, sunt și unii indiferenți. O parte sunt chiar binevoitori. Nu sunt acolo să încurc. Așa că mă ghidez după atitudinea lor. Ea dă tonul. Rar îi opresc pe cei grăbiți. Doar să se fi adunat prea mulți pietoni, ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată. Ies în grupuri mici din școala asta mică. Le spun să aștepte și când mă decid, fac cei câțiva pași până la mijlocul șoselei. M-aș lăuda să spun că-mi sunt cunoscuți. La câți locuitori are orașul ăsta, plus cei în trecere… Dar viteza limitată la 30 kilometri pe oră, îmi permite să mă familiarizez cu unele figuri. Cei cu care am avut deja de câteva ori un contact vizual îmi zâmbesc complice. Chiar și când nu-i opresc. Sau mă salută cu un semn vag din cap. Sunt și cei care-mi evită privirea. Or fi având probleme cu autoritatea. Așa, în general, nu-i suspectez de nimic. De asta am vrut eu acolo. În jumătatea aia de oră am timp să-i studiez în elementul lor. Oamenii își arată adevărata față în trafic. Jumătate de oră mi se pare prea puțin, dar câte lucruri poți descoperi doar în treacăt. Venim pe lumea asta cu un set de reguli prestabilit, când le încălcăm? Atunci când credem că nu suntem priviți…

Reclame

6 gânduri despre „Trecerea de pietoni – prima parte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s