Publicat în Ipostaze

Apariție

Railway at sunsetMi-a atras privirea în timp ce așteptam în gară Thalys-ul pentru Amsterdam. Nu aveam cum să-i observ prea bine trăsăturile din unghiul în care mă aflam, dar puteam deduce o anume agitație în statura ei înaltă și în pașii mărunți cu care măsura necontrolat pietrele gometrice ale peronului. În mâna stângă ținea o geantă mică de voiaj din piele, de culoare coniac, aceeași culoare ca și cizmele ce-i urmau îndeaproape linia gleznei. În acel moment era doar un profil, dar îmi stârnise deja curiozitatea. Aș fi vrut să-i surprind privirea pe care, nu știu de ce, mi-o imaginam umbrită de gânduri. De felul meu sunt o fire grabită, așa că atunci când a tras trenul în gară, am urcat repede, în ciuda intenției anterioare de-ai capta atenția. Eram nerăbdătoare să mă instalez. Am renunțat la ideea de a întoarce capul să văd în ce vagon urma să urce. M-am așezat confortabil, am scos cartea și ipod-ul din geantă, plasându-le ordonat pe colțul din dreapta al mesei. Nu vroiam să par grosieră față de persoana ce urma să ocupe locul de vis-à-vis sau să pară evident cât sunt de nesociabilă, mereu mi-am spus că gesturile astea mărunte sunt de fapt mesaje mascate sugestive. Apucasem să-mi pun căstile cum mă gândeam să-mi selectez un playlist pentru mai târziu, când am ridicat privirea și am văzut-o înaintând hotărâtă pe culoarul vagonului. Silueta ei subțire mi-a părut, nu știu cum, impunătoare. În timp ce parcurgea culoarul, verifica cu repeziciune numerele locurilor, lăsându-mi impresia că făcea asta în mod regulat. Să călătorească cu trenul, vreau să spun. Nu cred că am fost foarte surprinsă, totuși, când s-a oprit brusc, chiar în dreptul scaunului din fața mea. Și-a băgat mâna în pardesiul negru, strâns bine cu cordonul și încheiat până la ultimul nasture. Cu un gest scurt, a scos telefonul și a verificat probabil numărul locului atribuit pe bilet. Ușurată parcă, a oftat. Când s-a așezat, mi-a căutat privirea și mi-a susținut-o cu figura traversată de un surâs vag. M-am fâstâcit. Nici acum nu sunt convinsă dacă a fost un impuls doar, sau chiar a simțit nevoia să intre în vorbă. Aerul privat și preocupat ce-l emana era în opoziție cu starea alertă necesară conectării la realitatea înconjurătoare. Remarcă ei simplă, însoțită de același zâmbet oarecum dubitativ a contrastat cu restul trăsăturilor ei puțin severe.
– Pe cât de luminos acest sfârșit de după amiază, pe atât de rece, nu?
Aproape că nu am reușit să-mi descleștez maxilarul, așa de neașteptat mi s-a părut sunetul vocii ei. Cuvintele rostite într-o pură limbă română m-au surprins și mai tare. Nu aș fi crezut. A sesizat nedumerirea mea și atunci mi-a arătat din sprâncene coperta cărții mele uitate pe masa dintre noi. „Hm, evident.”, mi-am spus. Mi-am scos căștile din urechi și am bânguit un:
– Așa e, s-a instalat frigul și la noi în ultimele zile…
Dar în minte au început să-mi galopeze tot felul de întrebări. Ce să fac? Să continuu? Să fac conversație de complezență acum?! Cred că am schițat la rândul meu un zâmbet. Extrem de forțat, în schimb. Deloc încurajator… Orice dialog s-ar fi putut înfiripa, s-a dizolvat în eter înainte să demare. Din fericire, nu mi-a lăsat senzația c-ar fi afectat-o modul abrupt în care m-am sustras. „Nu mi-a servit la nimic, mi-am spus. Tot sălbatic m-am comportat.” De fapt m-am simțit doar intimidată de personalitatea ei ce-a dominat parcă întreg vagonul de când s-a urcat în el. Mi-am băgat iar căștile în urechi și, cu gândurile aiurea, am întins mâna după cartea de pe masă. Nu m-a mai atras deloc istoria începută cu o zi înainte și care atunci mă captivase, dar într-un fel sau altul a trebuit să mimez indiferența. Nu am putut să mă concentrez și pace. Am recitit de trei ori același pasaj fără să înțeleg măcar un rând. Am renunțat, dar am continuat să țin cartea în mână ca și cum eram absorbită în lectură. Nu eram. Am încercat să o studiez iar, discret. Am constatat că nu mai era conștientă de prezența mea. Cum contempla așa peisajele ce se derulau cu viteză pe geam, am avut sentimentul că e plecată dintre noi, deși trupul ei imobil, ce-i drept, dar verosimil, denota contrariul. O clipă, și eu am simțit magia culorilor reci de noiembrie, completate de fundalul crepuscular amețitor. Frunze și cer de aramă. Până când mi-au căzut ochii pe reflexia ei din geam, bine conturată, datorită lămpilor din tavan aprinse de puțină vreme. Fruntea încrețită, sprâncenele ușor arcuite și privirea ce cădea sacadat pe fiecare umbră, copac, nor de culoarea focului constituiau dinamismul persoanei din fața mea. Am crezut că ea caută ceva dincolo de imagini. Am mijit ochii și am încercat și eu să văd ce a surprins ea în depărtare. Iar, mai mult de atât, m-a atras imaginea ei reflectată. Pe furiș, am confruntat-o cu chipul ei transfigurat. Am remarcat atunci culoarea de miere a irișilor ei. Pe măsură ce imaginile se succedau, împrumutau când aspectul nopții, când al luciului neoanelor din vagon. Ca și cum sugerau starea ei sufletească, instabilă. «Je ne sais quoi»-ul care mi-a atras atenția pe peronul din Gare de Bruxelles-Midi a devenit mai pregnant, acum că am putut să o privesc de aproape. Am prins curaj și am cercetat-o direct, încercând să înregistrez în memorie portretul ei animat lăuntric. Nu avea mai mult de 40 de ani, puteai cu ușurință să îi dai mai puțin, dar ceva din atitudinea ei mi-a sugerat maturitate. Doar starea în care s-a arătat o secundă mi-a transmis fragilitate. Am eu darul ăsta să speculez orice gest, oricât de neînsemnat. Iar freamătul ființei, un fenomen în sine la care am avut privilegiul să asist pe furiș, m-a intrigat. Nu știu ce m-a împins, dar în cele din urmă, am străpuns tăcerea instalată cu o întrebare previzibilă.
– Pentru prima dată la Amsterdam?
A fost rândul ei să tresară, neașteptându-se probabil la o interpelare. Smulsă din reverie, a zâmbit evaziv iar.
– Nu, în ultima vreme merg regulat, mi-a declarat cu naturalețe. De data asta, o ocazie specială, a adăugat.
Martor mut până atunci la dezvăluirile involuntare, m-a dezarmat mărturisirea cu aer confidențial. Impresia că trece printre noi ceilalți cu o oarecare inaccesibilitate, fără a avea constiința existenței noastre, s-a dizolvat brusc. Mi-am propus să renunț la interpretarea ambiguităților sperand că în timpul scurt ce-l aveam se vor descifra singure.
– Trebuie să iubești acest oraș, ca să revii mereu spre el, am sondat eu dispoziția ei spre un eventual schimb de impresii.
Ceva mi-a spus că se putea preta la asta, a avut o anume subtilitate în voce ce m-a îmbiat să îndrăznesc. Nu m-am înșelat, privirea mi-a zâmbit, de data asta neșovăitoare.
– Orașul, o persoană ce te-așteaptă, un eveniment… Depinde… E adevărat, Amsterdamul are ceva dintr-un romantism brut. Neasemănător Pragăi, să spunem. Sau Veneției și Parisului. Totodată, poate fermeca când ceața densă învăluie podurile decorative ale canalelor sau tulbură nuanțele cărămizii ale clădirilor vechi ce se oglindesc în apa lor lucioasă. Asta dacă poți îndrăgi acest amestec unic de sumbru cu vitalitatea culorilor ce devin evidente odată ce îndrăgești orașul.
– O persoană căreia îi place să călătorească… Nimic surprinzător într-un tren ce merge spre Amsterdam, nu-i așa?! am exclamat, cum nu am putut să-mi suprim ironia inocentă.
– Absolut! a râs hohotit și melodios.
Detașarea cu care s-a angajat în discuția aparent plină de platitudini m-a liniștit. Am știut imediat că degajarea vine din atitudinea ei încrezătoare, conștiința că prezența ei domină locul în care se află.
– Mai avem cel puțin o oră de drum, o tatonez mai departe. Comparația cu celelalte orașe europene mă intrigă.
– Tocmai, că nu le-am comparat.
– Da, vreau să zic, menționarea lor. Bănuiesc că le-ați vizitat…
– Un mod excelent de a omorî timpul în Thalys-ul spre Amsterdam, surâde ea preluând cu ușurință invitația mea tacită.
A devenit serioasă când a început să vorbească din nou. Figura i s-a animat în întregime.
– Prima mea călătorie în străinătate a fost la Paris, în Decembrie ’99. S-a petrecut ca în vis, ieri eram singură, azi într-o relație stabilă dar încărcată de tumult, iar mâine am plecat pentru 2 saptamâni în Franța.
– Ieri, azi, mâine, o întrerup eu, însemnând?
– Doi ani, râde ea. Da, în fine, urma să petrecem împreună noul an milenar. Unde altundeva decât pe străzile pariziene! După aceste momente singulare din viața mea de până atunci, am rămas cu anumite așteptări, așa că drumurile ce au urmat au fost adeseori raportate la acest prim voiaj. Nu a fost meritul meu. Eram studentă în București, venită din provincie, fără un venit stabil, ici colo câte un job sezonier, multă alergătură și consum emoțional în postura de reporter, însă fără nici o recompensă financiară. Totul a fost galopant, surprinzător, nou, amețitor. Iubitul meu, plecat pentru 6 luni la Toulouse cu o bursă de studii, mi-a promis că vom petrece anul 2000 la Paris. Plecarea lui a fost încununată cu surpriza mirobolantă de a-mi face invitație ca să pot ieși din țară. Îți amintești, pe vremea aceea nu era încă simplu să călătorești. Se circula cu invitație oficială sau mai puțin oficială, a adăugat ea explicativ.
– Da, am dat eu din cap, îmi amintesc…
– Nu a fost chiar întâlnirea de la mijlocul drumurilor, a continuat ea, dar cu siguranță a fost una din cele mai reușite. Am pregătit cu minuțiozitate fiecare haină pusă în valiză, de altfel, fiecare detaliu a fost bine pus la punct. Pregătirea în sine a constat mai ales în a anticipa regăsirea mea febrilă cu el, după o separare agonizantă de aproape 2 luni deja. Ştii, într-un cuplu nou, proaspăt, fiecare lucru contează, iar în limbajul unei relații perioada asta e mare. Nu eram la prima noastra separare, era a doua. Prima dată s-a întâmplat la doar 3 luni după ce ne cunoscuserăm și, sincer, plecarea lui în State pentru 8 săptămâni interminabile, ne-a pus nu numai la grea încercare, dar și într-o lumină nu prea favorabilă. Întregul anturaj ne-a considerat sortiți eșecului din start.
– Deduc că nu ați fost…
Încuviințează cu o mișcare a capului.
– Deasupra mea a planat totuși un mare semn de întrebare. Dacă stau bine și mă gândesc, nu l-am întrebat niciodată – și au trecut mai bine de 20 de ani de atunci – dacă a avut vreodată îndoieli atunci, în martie ’98.
Aici și-a suspendat brusc perorația, un anunț robotizat din difuzor i-a acoperit șirul ideilor. Am studiat-o cum asculta cu atenție nedisimulată, dându-și încet părul după ureche, parcă așa ar fi avut mai multă disponibilitate să primească mesajul. Expresia de pe figura ei concentrată m-a lăsat să cred că nu a înțeles tot. Nici eu, de altfel. În cele din urmă a ridicat din umeri nepăsătoare și-a îngustat ochii ca și cum scruta un gând. La rândul meu, eram atât de captivată de atmosferă și de gesturile ei, de începutul relatării intime, că nu am avut răbdare să dau sens întreruperilor externe nesemnificative. A reluat de unde a lăsat suspendată istorisirea, parcă nu a remarcat întreruperea.
– Într-o oarecare măsură, încercările la care am fost supuși în acea perioadă și-au lăsat amprenta asupra relației. La mine toate lucrurile au o anume rezonanță, ce mă atinge de fiecare dată într-un fel sau altul.
Da, da, am aprobat eu, semn că am înțeles. A devenit evident pentru mine că ceea ce rezona în ea, m-a atins și pe mine, inexplicabil.
– De data asta, în schimb, am avut timp să acumulăm ceva experiență. Nu numai pe plan relațional, dar și legat de aceste separări temporare, care au căpătat treptat o regularitate nedorită. Înainte să plec spre aeroport, m-am simțit deja transfigurată de dor. Poate și de spontaneitatea plecării spre orașul luminilor, sigur.
– E și normal, solicitată de atâtea emoții…
– De mică am iubit călătoriile, a continuat ea, de parcă nu a fost conștientă de intervenția mea. Anticiparea, pregătirea de dinainte, freamătul din jur când toți participanții forfoteau animați de un singur gând – să purceadă la drum – mă hrăneau și îmi dădeau o stare de efervescență fantastică. Dorul nestăvilit de drumuri noi, de umblat, de descoperit și văzut lumea pe bucățele. Așa îngrădită cum era România pe aceea vreme, pentru mine era o lume largă, în culori vii, îmbătătoare. Iar Parisul la 20 de ani… Ți-e familiară emoția primului aeroport, primei plecări, prima evadare dintr-o lume mică, spre o lume imensă? Teama de necunoscut, neliniștea deplasării… Am fost persoana contrariilor prin definiție. Poate mai sunt… El a știut asta.
La acea observație ochii ei de miere s-au înnegurat brusc. Am crezut că va renunța, la fel de repede cum a început. Instinctiv, am furișat o privire spre mâna stângă ce susținea tâmpla obosită de gânduri asimetrice. Am sperat să găsesc o dovadă a existenței lui. Am observat un inel sofisticat ce putea fi o verighetă mai elaborată. Dar nu am fost sigură. Timp de un minut sau mai mult, a uitat cu desăvârșire de mine. A început iar să scruteze întunericul ce-a cuprins întregul decor, dincolo de geamul uriaș. Recunoscătoare pentru infuzia trăirilor ei incipiente, am tăcut stingherită. Dintr-o dată am crezut că prezența mea i-a părut invazivă. Mi s-a adresat mult mai târziu, după ce și-a ordonat metodic ideile răvășite. Expresia ei concentrată asta mi-a sugerat.
– Otopeniul mi s-a părut mare și alambicat, iar prima mea decolare a fost lină și lipsită de peripeții. Aterizarea la fel, calmă. În schimb, odată ajunsă pe Charles de Gaulle, am avut sentimentul că m-am aflat pe altă planetă. Întortocheată și misterioasă. Cu pași timizi, am înaintat mânată de instinct mai mult. Am avut însă tot timpul senzația că mă afund tot mai tare. Nu știu cum, dar am reușit să trec de Customs și de controlul de pașapoarte, dar am omis în mod bizar benzile cu bagajele de la cală. M-am precipitat în brațele lui, copleșită și pierdută. Fericită și ușurată. “N-am știut unde să merg după valiză…” Iar el a rezolvat și această problemă, intervenind promt și eficient, ca întotdeauna. Cu invitația mea în mână a explicat situația personalului de securitate de la poarta de aterizări, într-o franceză impecabilă. I-a convins să-mi dea voie să mă întorc deși nu aveam viză cu intrări multiple pe teritoriul lor.
– Uau, sunt impresionată…
– Așa era el. Avea tot timpul o soluție la îndemănă. Este…
– Și cum a fost? După 2 luni de separare? Regăsirea… Încerc eu, puțin derutată de modul în care a tot joglat cu conjugarea timpului de câte ori l-a amintit.
– N-am fost niciodată bună la despărțiri. Nici la regăsiri se pare. Cu mult efort am arătat un entuziasm timid. Mă rușina explozia de bucurie ce aș fi putut s-o exprim. Dar ce să zic, cadrul regăsirii noastre a fost perfect. Am descoperit iar, pe îndelete, dorurile noastre ascunse și evident, Parisul. Am îndrăgit fiecare cartier străbătut, străzile mici, ca desprinse din trecut, bulevardele largi ce vuiau sub imperiul agitației firești, mansarda meschin de mică, oferită de un prieten de-al lui, locul manifestării iubirii noastre frenetice. Două săptămâni ne-am pierdut prin muzee, parcuri, alei, taverne, obiective turistice…
– Parisul trebuie descoperit pe îndelete, îngân eu.
– Da. Știi, l-am revăzut de multe ori, până l-am învățat pe dinafară. L-am pus deoparte când am simțit nevoia să mergem mai departe.
– Spre? O îndemn eu să continue, temătoare că realizează confidențele în fața unei necunoscute.
– Împrejurările au făcut să n-avem voiaj de nuntă.
Deci inelul poate fi verighetă, mi-am spus eu triumfătoare. N-aveau cum să nu fie împreună, după cum mi-a părut să evolueze relația lor. Asta dacă n-au divorțat între timp, mi-am continuat eu investigația în gând.
– … iar marea aventură a început cu adevărat după ce ne-am mutat aici. Cu valize grele, un bebe de 8 luni, sufletul îndoit și restul familiei rămase înlăcrimată pe dalele aeroportului Otopeni, am purces spre viața noastră tânără și pline de surprize, pe teritoriul belgian. Știi cum a fost?
– Cum, mă grăbesc eu să vin în așteptare, îngrijorată că ar fi putut să remarce absența mea dinainte.
– Bună, eu sunt Damian. Îți spun de pe acum, o să plec din țară… Bine, nu a fost chiar așa, a râs iar, cu hohotul acela meodios. Dar a ținut să-mi precizeze de la început. Să nu-mi fac idei. Sau nu cumva să mă amăgească intențiile lui de mai târziu. Poziția obținută cu ușurință, dată fiind excelarea lui în domeniu, iată-ne plecați din țară. Perspectivele s-au schimbat. Mi-a fost greu să stau locului, m-au chemat locuri neștiute din toate părțile. Așa, tardiv, am purces în voiajul de nuntă neprogramat, în insulele Canare, cu baza în Tenerife. Copilul l-am lăsat la bunici. Atunci cuvântul exotic a căpătat sens. Nisipul vulcanic ce mi-a ars tălpile, hotelul luxuriant, alunecarea printre balene și delfini în largul oceanului, safari-ul din interiorul insulei, cu jeep-ul decapotabil, descoperirea celorlalte insule din arhipelag, poalele vulcanului activ El Teide si escaladarea a 2700 ai lui, cât am avut autorizație, mai sus urcau doar experții, plantele de marijuana ce împânzeau marginea drumurilor, ca pătrunjelul, toate astea n-au fost decât un început. Restul călătoriilor s-au derulat cu repeziciunea naturală unor escapade. Dar au contribuit într-un fel la definitivarea noastră. Am mereu obiceiul să ascociez o stare unei experiențe, iar aceea a fost desăvârșită. Însă să nu crezi că totul a fost linear. De abia acum realizez cât timp s-a scurs printre degetele noastre. O viață de om concentrată într-un agitat și sincopat voiaj…
M-a privit direct în ochi, ca și cum ar fi căutat confirmarea. Nu am știut ce să spun, dar am simțit nevoia să întind mâna, să o reconfortez în vreun fel. Destăinuirea în fața străinei prietenoase a stors-o parcă. N-am mai apucat să fac vreun gest, exact atunci trenul s-a oprit cu un scârțâit prelung de șine, în stația Centraal din Amsterdam. S-a arătat suprinsă.
– Ce repede a trecut. Nici nu mi-am dat seama…
Lumea s-a precipitat să coboare. A ridicat din umeri a doua oară de când o întâlnisem și și-a îndreptat ochii spre pardesiul negru aninat în suportul de lângă fereastră. Semn că, într-adevăr, s-a încheiat o etapă.
– A fost un drum cel puțin interesant, mi-a comunicat, în timp ce se îmbrăca. Aș vrea să știi că nu obișnuiesc să-mi înșir viața străinilor, prin trenuri. Pe atât de neașteptat, pe atât de surprinzător. Îți mulțumesc, a adăugat cu grație.
I-am răspuns ridicol că m-am simțit onorată să o ascult, poate unde m-am mirat că îmi mulțumește. Nu am apucat să mai adaug ceva din cauza agitației din jur. Am coborât împreună, dar atitudinea ei a devenit distrată și reținută. Cei câțiva pași alăturați pe peron, i-am făcut în tăcere. După ce am ieșit din gară, ajunse în dreptul canalului, lângă terminalul de feribot, s-a oprit brusc și m-a privit cercetător. Cu căldură în privire mi-a transmis non verbal rămas bun. Am sperat până în ultima clipă că îmi va spune ceva semnificativ care să elucideze tensiunea ce mi-a transmis-o starea ei. De ce avea drumuri regulate spre Amsterdam? Unde era el? Care era sursa fragilității ei? Am mai studiat-o o dată, în ansamblu, să-i întipăresc detaliile în memorie. Lumina caldă a felinarelor s-a revărsat peste ochii ei umbriți, părul răvășit de vântul aspru a sâcâit-o cât a durat surâsul și faldurile pardesiului ei negru s-au ridicat neliniștit în aerul înghețat. Am înțeles că așa cum a apărut fără prevenire în vagonul meu de la clasa I, așa urma să și dispară, ca o viziune. A mai schițat pentru ultima dată un zâmbet fugar, plin de subînțelesuri.
– Să ai o ședere plăcută în Amsterdam și iartă-mă că te-am acaparat de tot.
Tulburată, am rostit ceva, nu îmi amintesc ce, o vorbă de complezență oarecare. S-a întors și s-a îndepărtat cu pașii ei mici și siguri, călcând apăsat pe tocurile înalte ale cizmelor din piele de culoare coniac. Nici măcar nu ne-am prezentat, mi-am spus cu regret mai târziu. Am rămas doar cu prenumele lui, Damian.

Reclame

10 gânduri despre „Apariție

  1. .am citit-o de doua ori azi, cu o uimire pe care nu stiu sa o mai fi avut-o de o vreme incoace. Iubesc oamenii ce stiu a scrie cu sufletul, cu simturile, cu fiecare celulă, punând în fiece amănunt…multul și puținul. Tot respectul meu. Cu drag si admiratie, te imbratisez Aparitie!

    Apreciat de 1 persoană

      1. Scrisul tau e chiar o „apariție”! Orice am spune noi e prea puțin, iți garantez. Si sa stii ca nu sunt darnica in astfel de vorbe, caci de multe ori citesc in jur și ma intristez teribil. Puțini oameni au un stil al lor, povesti spuse aparte și originalitate. Am zile, cand mi-as inchide pravalia cu vorbe sa nu aiba altii aceasta senzatie, apoi devin indulgenta cu mine. In definitiv, ne relaxam cum putem fiecare. Insa ce ai scris aici, e minunat. Si ma bucur din suflet ca te-am putut citi. Imbratisari.

        Apreciat de 1 persoană

      2. Inteleg ce spui, Adriana. De multe ori am avut impulsul sa ma retrag, nu ma regaseam si ma simteam in afara cercului. In definitiv, lumea asta e subiectiva si pe mine, culmea, ma fragilizeaza. O fi defect profesional obiectivsmul, nu stiu, atat mi s-a repetat ca e musai sa recurg la el. Aprecierea ta e fundamentala pentru mine, nu cred ca iti poti da seama de importanta cuvintelor tale, venite intr-un moment mai mult decat oportun. Iti multumesc tare mult, simplu, ca nu stiu cum altfel. Te imbtratisez!

        Apreciază

  2. Poate că unele poveşti e bine să se oprească înainte de a spune totul. Poate că un tren ajuns la destinaţie întrerupe şirul exact acolo unde un autor, de pildă, ar pune punct, lăsând cititorul să croiască propriul destin al personajelor sale.
    Minunat povesteşti, am citit pe nerăsuflate.

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s