Publicat în Ipostaze, Verba volant...

Pivnița – III

655fe0336d1833ac3e7d7a19691b0ca7Aici găsiți anul 1933 – I și anul 1969 – II

Se trezește amorțită. S-a smuls cu greu dintr-un somn agitat. O înșiruire de vise succedate și lipsite de sens au făcut-o să se perpelească pe toate părțile. Tot corpul și-l simte ca pe o povară, așa cum te simți după câteva nopți nedormite. Ceva îi pare amețitor, ca o amăgire, dar nu știe la ce face referire singura porțiune de creier rămasă activă. Cu un efort, se dă jos din pat și iese pe ușa dormitorului. E surprinsă când dă de Doria în capul scărilor.

– Doria, tu ai observat ceva ?!

– Cum ar fi ?! În afară de faptul că arăți ca și cum n-ai dormit de o săptămână ?

– Nu știu… răspunde ea confuză. L-ai văzut pe papa azi ? Poate înainte de a coborî îți treci cu o perie prin păr, o apostrofează Doria, cu voce amuzată și intenția de a-i ignora întrebarea. Ce-ai făcut azi-noapte, draga mea ?!

– Ăăăă… Am dormit ?! ezită Clara, cu figura traversată de o grimasă mucalită, timp în care încearcă să-și netezească șuvițele ciufulite ale părului rebel.

– Mă întrebi sau confirmi ? nu se lasă Doria.

– Amândouă… Hm, ce oră este ?

Doria râde acum cu toată gura frumos desenată și o trage delicat în jos pe trepte :

– Hai să-ți dau o cafea, cu singuranță ai multă nevoie de ea. Unde mai pui că, diseară, trebuie să fii în formă maximă.

Clara ridică ochii nedumeriți spre sora ei mai mare, în așteptarea unei explicații suplimentare.

– Soro, eu nu știu ce-ai, dar te porți de parcă cineva ți-a luat mințile ! exclamă Doria, siderată de comportamentul surorii ei mai mici, care denotă lipsă de concentrare.

Îi dă totuși timp să ajungă împreună până în bucătăria spațioasă, unde o și vedea prăvălindu-se pe primul taburet de bar. Ceea ce Clara și făcu, epuizată. Resemnată, Doria apasă pe butonul de ON de la esspresor anticipând deja aroma de cafea proaspăt măcinată și susurul cafelei ce va urma să curgă dupa primul ciclu de clătire a mașinii. ”De cafea am și eu o nevoie acută”, își spune ea în gând, fără a-și exprima însă nerăbdarea, în timp ce plasează două căni sub duza cafetierei. Apasă hotărât pe butonul desemnat pentru două cești și urmărește fascinată șuvoaiele fine ce se preling pe pereții cănilor.

După prima gură sorbită din cafeaua fierbinte, Clara simte că în sfârșit poate articula, deși senzația de moleșeală refuză să o părăsească. Această moleșeală îi induce un blocaj mental.

– Doria, sincer, ce se-ntâmplă cu mine ? Am impresia vagă că nu mă pot desprinde din ceva… Dar nu-mi pot aminti din ce… Ca și cum aș avea un vid în memorie. Senzație similară cu cea a unui lapsus, cuvântul nu vine la suprafață dar totuși eu știu că rezidă în străfunduri… Ce este ? Tu vezi ceva în atmosfera din casă ? Mă simt dezorientată.

– Doar ca e prea cald si trebuie să deschidem geamurile larg spre terasă. Poate să ne târâm până la balansoir și să ne continuăm băutul cafelei pe terasă ? sugerează ea revigorată.

– Dar papa… Clara nu-și termină gândul, cum realizează că nu are idee ce urma să întrebe. Se adună puțin, derutată și reia pe alt ton :

– Diseară avem planuri ?

– Daaah, Clara, zău așa ! Ce naiba ! Aproape c-ai organizat totul singură, ai uitat ?! Cari s-a lăsat greu înduplecată să-ți facă pe plac de data asta, dar atât ai insistat, că a cedat până la urmă. Ai venit hotărâtă să o faci să gătescă după nu știu ce rețete de la 1900 toamna, găsite undeva pe net. ”Atât de vechi și autentice, Cari, hai te rog, fă-mi și mie pe plac, măcar odată !”, te rugai tu insistent. Evident, a cedat. Asta pentru că a intervenit buni, care nu-ți rezistă. Cred că înțelegi, într-un fel și-a asumat orice consecință față de reacția mamei. Ea, cu ideile ei foarte moderniste și rigide, când e vorba de alimentație la noi în casă, îți dai seama ! După care ne-ai lăsat la toți bilețele pe pernă care comunicau invitația specială pentru cina din seara asta. Clara, te rog, spune-mi că nu e doar imaginația mea…

– Nu, nu… Desigur. Eu…da, eu am planuit totul. Vine și Luca ?

– Adică mă întrebi pe mine ?! Tu nu știi ?

– Doria, am avut câteva zile agitate, mărturisește Clara. Își freacă insistent ochii cu palmele , sperând să o aducă undeva la lumină gestul mecanic. Vine și Luca, da, îmi amintesc c-am făcut invitația…

Ziua se derulează normal în continuare, fără alte evenimente care să-i suscite atenția disparată a Clarei. Găsise între timp răspuns și la ce stăruise în eter mai devreme. Cu o simplă atingere a ecranului, declanșează un sunet prelung spre un număr memorat la secțiunea favorite. Speră ca în receptor să audă vocea lui Paul ce întrerupe vibrația de pe fir.

-Papa, unde ești ? Stai puțin, nu mă așteptam să răspunzi, să-mi pun căștile, ca să am mâinile libere. Așa, ce faci ? Speram să te prind la micul dejun…turuie ea animată.

– Scumpa mea, aveam programate câteva întâlniri peste zi. Îmi pare rău. Era ceva important ?

– Nu, nu mai știu… În fine, vroiam să-ți propun ceva legat de ultima ta colecție… Aș vrea să vin și eu la Milano în septembrie… Se poate ?

– Sigur, draga mea. Cu Luca ?

– Ăăăă, papa, nu m-am hotărât încă. Vorbim mai târziu. Ah, să vii repede… Mi-a spus Doria, adică eu am avut inițiativa, știi, să luăm cina împreună în seara asta.

– Nu am uitat, Clara, desigur.

– Ciao, papa!

” O conversație cel puțin ciudată…”, își spune ea intrigată. ”Ceva nu este ceea ce pare a fi…” Gândurile îi sunt întrerupte de Carmen, cuvocea ei susurată. Aceasta fusese până acum absorbită în lectura unui roman polițist, cum era ea scufundată în șezlongul tras bine în umbra uriașă a umbrelei de soare.

– Copila mea, ce te frământă?

– Buni, cum îți par eu ? Normală ?! o abordează Clara, fără nici o atenționare.

– Hmm, tare aș vrea să știu ce vrei să auzi draga mea… Să te ridic în slăvi și să-ți spun că te detașezi din mulțime datorită superiorității tale sau că te detașezi din cauza unui neajuns al minții ?

„Cu atitudinea ei poznașă, ca întotdeauna…”, remarcă nepoata nerăbdătoare acum să jongleze cu ironiile fine ale bătrânei.

– Buni, făcu ea o grimasă, de ce mi se pare mie că știi la ce fac referință ?

– Iubita, nici nu știi cât mă bucur ca ești aici vara asta ! exclamă Carmen, ignorând întrebarea.

”Iar vorbesc în dodii, se pare… Și mai ales singură.”, concluzionează Clara dezarmată.

– Da… Și eu, îngână ea preocupată, în timp ce se ridică de pe bancă.

– Mă duc să mă pregătesc, buni. Ne vedem la masă…Ah, stai, ai văzut-o pe mama cumva azi ? Nu era prin casă…

Carmen o privește insistent câteva clipe și alege apoi să răspundă neafectată :

– Nu e niciodată înainte de ora 5 : 30 acasă. Astăzi a spus că va face o excepție pentru tine, îți amintești? Cum obișnuiește ea să spună ? ”Azi e istorie, iar istoria nu se scrie singură !” Voi femeile moderne, draga mea, sunteți ceva aparte, iar mama ta nu face excepție când e vorba de carieră.

În drum spre camera ei, Clara se oprește câteva secunde la bucătărie.

– Cari, unde crezi că ar fi mai bine să pregătești masa ? Pe terasă sau înăuntru ?

– Clara, e păcat să nu stați afară în seara asta. Va fi exact ca…pe vremuri, ezită Cari fâstâcită. Adică, e o seară frumoasă și înstelată, cu toată poluarea din zilele noastre…

Clara nu o mai ascultă și se îndepărtează. ”E clar că nu sunt în apele mele… De ce persistă senzația asta stranie că lumea e altfel azi ?!” Tot ea ridică din umeri și se forțează să se gândească la ceva mai prozaic, cum ar fi, ce vestimentație să-și aleagă pentru diseară. Lipsită de entuziasm, își alege până la urmă o pereche de pantaloni scurți foarte șic de un verde-smarald, asortați cu un top suav, de mătase ușor contrastantă și vaporoasă, de culoare roz-pal. La încălțări, s-a oprit asupra unei perechi de sandale nude, fără toc, ale căror curele subțiri se înalță mlădios pe glezna delicată. Atfel, temătoare că mintea îi joacă feste, renunță să se mai încreadă în aparețe, astfel că se așează pe marginea patului și așteaptă cuminte să se scurgă timpul până la ora cuvenită a mesei de seară. Nu își consultă nici telefonul, nici laptopul lăsat deschis pe birou.

O oră mai târziu, coboară înveselită, nici ea nu știe prea bine de ce. Luca tocmai intra în casă. O întâmpină cu un zâmbet larg pe față, cum ochii îi cad pe silueta atrăgătoare a fetei. La vederea lui, începe să coboare treptele cu repeziciune, doritoare să-l îmbrățișeze.

– Luca, darling, se repede Clara să îl cuprindă în brațe.

Câteva clipe se mulțumește cu căldura trupului lui lipit de ea. Apoi, se smulge din îmbrățișare și îl întreabă șoptit, cercetându-i figura, în căutarea unui răspuns nerostit :

– Spune-mi, în ce an suntem ?

Drept răspuns, crezând că glumește, Luca o sărută apăsat pe buzele calde.

– Nu, serios, Luca, te rog, în ce an suntem ? continuă ea rugător.

– În 2017, răspunde el contrariat.

– Evident, vine replica ei promtă, ca și cum fusese doar un test întrebarea ei caraghioasă. Cum altfel ?! Hai, vino, dragule, ne așteaptă la masă, nu-i mai dă ea timp de reflecție.

Îl trage după ea și nu îi dă drumul la mănă, până pe terasă. Prezența lui îi conferă echilibru. Atmosfera care îi întâmpină i se pare atât de familiară, încât își simte dintr-o dată genunchii ca de cârpă. Clinchetul tacâmurilor și al paharelor ciocnite, vocile amestecate, vesele, chicotele și, mai ales, penumbra. Privește în jur contrariată, sperând să descopere un indiciu necesar care să justifice sentimentul bizar că se dedublează. ”Totul se desfășoară atât de familiar și totuși  în mod impersonal, prin opoziție, nefamiliar, străin…”, se instaurează gândul agasant.

– Clara, avem antreurile pe masă. Chiar ne întrebam de ce întârziați, dragilor, îi primește Nadine surâzătoare. Am fost eu reticentă cu extravaganța asta a ta de a pregăti un meniu din alt secol, dar cred că uitasem cât de plăcute sunt serile noastre împreună.

– Nu mai contează din ce epocă e măncarea, câtă vreme noi suntem aici, ancorați în realitate, nu ? completeaza Carmen, cu voioșie simulată. Sau i se pare Clarei.

Un fluture mare, de noapte, o distrage de la ideea ce se contura, astfel că rămâne suspendată în aerul blând de afară. Fluturele urât încearcă laborios să treacă de abajur, spre becul incadescent al lămpii. Clara privește năucă scena repetitivă. Fluturele se izbește de sticla protectoare a lămpii, iar becul, lumina, îi par departe. Insistă iar și iar. Tenace. Iar senzația aceea de amețeală dulce. De deplasare în spațiu. Își rotește ochii spre Paul, care este foarte preocupat să își orneze cu puțină zacuscă o felie de pâine neagră. Îi pare foarte relaxat, cu mânecile cămășii albe suflecate până la coate, cravata desfăcută și depusă pe un colț al mesei alături de butonii scumpi și eleganți,  iar sacoul bleumarin se odihnește pe spătarul scaunului. Sacoul. Sacoul o atrage în mod irezistibil. Se apropie timid de Paul, fără prevenire, îi ia sacoul de pe spătar și îl aruncă pe umerii ei mici. Ca apoi să se repeadă pe ușile larg deshise, spre camera de zi. Traversează holul lung în fugă, coboară cele câteva trepte ce duc la demisol, se oprește o secundă să inspire profund și dă ușa de la biroul lui Paul de perete. Cu o mână, ține strâns reverele sacoului prea mare pentru ea. Cu respirația sacadată, face ultimii pași până la ușa mai îngustă, din partea opusă a încăperii. Stă mută în cameră goală și i se pare că totul se mișcă în jur cu o repeziciune de neînțeles. Iar amețeala de mai devreme predomină…Privește insistent clanța metalică a misterioasei uși care desemnează obstacolul dintre birou și pivniță. Inima îi bate nebunește în piept. E doar la o întindere de mînă. Dar ezită să ducă gestul până la capăt. Vocea puternică a lui Paul, care a urmat-o îndeaproape, dar a cărui prezență nu o sesizase, o întrerupe abrupt, cu febrilitate :

– Clara, nu…

 

Reclame

2 gânduri despre „Pivnița – III

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s