Publicat în Ipostaze

Drumuri 

18 August

Iată-mă iar pe același drum, mergând exact în urma pașilor mei de acum două luni. Am lipsit motivat, deși nedrept pentru unii din cei ce mi-au simțit lipsa, dar când nu mai știi cum să dai sens lucrurilor ce odată ți se păreau firești, sfârșești prin a respinge exact normalitatea lor. Ca atare, m-am retras în carapace, o atitudine specifică mie când sunt în stare de repaus. 

Corpurile ajung în starea de repaus atunci când viteza lui de deplasare e nulă. Așa e parcă, nu? Probabil nu am avut curaj sa mai avansez…

Exact în acest moment mă uit pe geam întrebătoare la motorul Boeing-ului ce turuie în stânga mea: oare istoria se poate repeta? Sperietura din iunie încă persistă în ciuda faptului că între timp am mai zburat de 4 ori spre diferite destinații. Dar când constați că lucrurile sunt repetitive, acum sunt iar singură, mă îndrept tot spre București ca atunci, aceeași companie aeriana, acceași atmosferă în jur, nu poti să nu te întrebi dacă. Pragmaticii m-ar contrazice și ar veni cu argumente: ba că nu ți se poate întâmpla tot ție, ba că lucrurile nu se repeta cu atâta precizie, ba că avionul e cel mai sigur mijloc de transport… Sunt oarecum convinsă de fiecare din ele și totuși inima îmi bate cu putere. Gata, s-a aliniat pentru decolare! Roțile se desprind de sol. Suntem suspendați în aer. Zbor!

Picăturile de ploaie deasă s-au desprins de geam scuturate de viteza năucitoare, virajul mă amețește și privind în gol încep să mă simt tare mică. Norii la această altitudine sunt transparenți așa că am timp să observ cum Bruxelles-ul devine o machetă… Nici un zgomot suspect până acum, trag speranță că nici nu va fi unul. Suntem și mai sus, în nori denși acum, iar teama începe să se disipeze. Fie ce-o fi! Mai bine scriu, mă distrage de la gânduri…

Aș vrea să spun că merg spre țară ca o prelungire a vacanței. Aș vrea…dar nu pot să spun. De data asta, spre deosebire de prima dată, am avut timpul necesar să mă obișnuiesc cu ideea. Nu că dintr-o dată a devenit mai ușor de suportat, ci doar că mintea și sufletul au reușit să cuprindă imensitatea faptului. Procesul nu a fost si nici nu va fi digerabil, dar nu se spune că omul e o ființă adaptabilă? Mda, este, dar cu ce gol va înainta prin viață nu se mai spune… Ne adaptăm, dar totodată ne și trunchează realitatea uneori hidoasă. Ne adaptăm, dar rămânem înjumătățiți.

Aici sus soarele sticleste pe aripa avionului. Mă dor ochii dar nu mă pot opri să privesc într-una pe fereastră. Marea de nori de sub noi e ca o invitație. O secundă am trăit experiența ce o am de fiecare dată când sunt pe munte iarna la ski, la buza pârtiei neatinse încă de schiori. O senzație inexplicabilă de libertate. Și de bucurie ascunsă.

Mă uit la limita îndepărtată, acolo unde marginea norilor albi se îmbină cu cerul. O linie a orizontului ilogică, deasupra pământului. O iluzie. Rămâne impresia vagă că dincolo se află ceva. Oare?!

Eram întinsă pe șezlong acum vreo două săptămâni, la mal de Mediterană, retrasă la umbra leneșă a unei umbrele mari de paie. Nu ma plictiseam. Nici o secundă nu mă plictisesc când sunt în preajma mării, pe nisip. Sistematic car după mine prețiosul meu kindle, telefonul, ipodul și o revistă de integrame. Just in case… Rar, dar foarte rar citesc, când simt deja că am plămânii îmbibați de briză, când sufletul mi-e plin. Restul obiectelor nu le ating. Doar telefonul să fac poze uneori. De obicei mă simt nesățioasă și avidă privesc în jur sau ascult cât să acumulez mai mult și mai mult: zgomotul valurilor ce izbesc de pietre, zumzetul oamenilor, vântul ce scutură umbrelele aliniate, orizontul. Aici am tresărit, am mijit ochii cât am putut. Am căutat instinctiv altă linie și tot nu mă dumiream. Am întors ochii spre el nedumerită:

– Ai observat că linia orizontului e curbă?

Zâmbește…

– E normal. Ciudat ar fi fost să fie dreaptă…

Mă intrigă comentariul lui și îl privesc inistent iar.

– Stăm pe o sferă, nu? Cum altfel! Explica el simplu.

Ca trezită realizez că are dreptate și mă rușinez puțin de superficialitatea mea. Normal ar fi fost jci să nu îmi pun problema…

Aici sus nu am această senzație. La capătul norilor linia e dreaptă. Habar n-am daca legea se aplică și în spațiu, dacă doar m se pare că e drepată… Aici sus lucrurile par a fi lineare. Uneori îmi spun că ar fi bine, ca o pauză, să fie așa. Ai timp să respiri. Pentru că nu te astepți la nimic. Pe când, contrariul te ține mai mereu în tensiune.

Nu știu prea bine de ce mi-am pus toate speranțele în escapadele noastre de peste vară. Nu zic, au fost o paranteză mai mult decât binevenită, dar nu au fost capabile să șteargă umbra din suflet. Nu pot atenua… Mi-am dat timp mie sa mă repar, să mă reconstitui din bucățile împrăștiate la sfârșit de mai blând în aparență. Când sunetul prelung al telefonului a adus veștile.

Nu am spus la nimeni până acum, nu a mai fost timp de povești. Era 26 mai, dimineață. M-am trezit și dintr-o dată m-am simțit binecuvântată. Cu o seară înainte fusesem înconjurată de oameni dragi, ce îți dau acea energie pierdută uneori. Am pregătit două capuccino și am ieșit în foișorul din grădină pentru a savura primele clipe ale dimineții proaspete. Mă împresoară întotdeauna peisajul ce se revelă ochilor acolo în spatele casei. E o poezie de verde, încadrată de o turlă de biserică desenată pe un cer mai tot timpul dramatic, fie senin sau traversat de nori. „Ce am făcut să merit asta?!”, mă întreb adeseori uimită de generozitatea naturii, a vieții. Mirarea e completată invariabil de o recunoștință abundentă. Tocmai încercam să formulez în minte și mă simțeam pregătită să articulez, să îi mulțumesc lui, în parte e meritul lui exclusiv. Am fost întreruptă brutal de vestea destabilizatoare. Și atât a fost. Cuvintele nu au mai fost rostite niciodată. Acum e prea târziu. Acum ar fi doar o contradicție în termeni. Dacă pe o parte viața mi-a conferit echilibru, pe cealaltă mi-a cutremurat pământul de sub picioare. Îi trebuie atât de puțin lumii tale să se năruie… Sa pună lucrurile în altă perspectivă. Să te facă să te jenezi de momentele de bucurie nealterată. Totul devine precar. Cum e să crezi că ai totul, că ți se cuvine într-un fel și dintr-o dată să fie șters de câteva cuvinte destabilizatoare? Așa este…cum mă simt eu acum.

Picioarele îmi sunt ca de plumb de atunci. Greoaie, mă poartă spre realitate. La nivel subconștient nu vreau să o confrunt. Cel mai mult mă tem ca nu știu cum să aduc alinare. Pentru ca nu știi cum în astfel de momente. Încerci din răsputeri să te menții pe linia de plutire doar ca să ai tăria de a încuraja. De a zâmbi atunci cand nu e loc decât de angoasă. În fine, nu sunt singura afectată și de aici încolo devine mult prea intim să continui. Vom găsi noi trei o modalitate de gestionare a tuturor emoțiilor. Vom face totul ca întotdeauna, împreună. Spre deosebire de data trecută, acum traversăm o perioadă de acalmie. Poate cine știe, miracolele nu au încetat să existe… Poate.

Mai e o oră până la aterizare. Avionul e legănat de curenți. Uneori e scuturat mai tare. Nu îmi plac senzațiile tari, nu îmi plac turbulențele. În zare observ un alt avion ce avanzează în paralel. E foarte departe ca distanță. E atât de mic… Situat pe alt culoar bineînțeles și undeva mai jos decât noi. Nu mă pot abține să nu mă întreb unde se îndreaptă. Spre ce zboară acei pasageri? Ce îi așteaptă la aterizare? Zile blânde de vacanță, griji, reîntoarceri acasă? Pe noi ce ne așteaptă?

Nu pot să nu anticip soarele intens, căldura toropitoare. La noi a fost mohorât în ultima vreme. Zile de toamnă timpurie. Mi-e dor de soare. Nu mă satur. Picioarele mi-au inghețat acum în balerini. M-am îmbrăcat subțire. Cu încăpățânare refuz să trec la hainele de vreme rea. E vară, îmi spun amăgitor. Vară belgiană tipică cu o medie de 20 de grade oferite de stratul gros de nori ce se scutură insistent. Lasă, senzația aceea inconfundabilă ce străpunge pielea trecând prin hainele vaporoase mă așteaptă când pășesc pe pământ românesc. Cobor de fiecare dată înghețată din avion și de fiecare dată căldura bucureșteană de august îmi trece prin pori. Oamenii se plâng de căldură. Eu mă dezmorțesc…

A început coborârea încă un hop și gata. Avionul strabate niște nori viguroși neașteptați pentru mine. Nimic lin. Ne zgâlțâie din totți rărunchii. Mă îmbărbătez sigură: nu te panica, totul e sub control. Pfff, coboară odată că nu mai am emoții de consumat! Trag cu coada ochilui la aripă. Pare fragilă batută așa de curenți. Era o vreme când nu dădeam importanță la astfel de situații, de cele mai multe ori teceau neobservate. Aș vrea ca lucrurile să fie ca înainte. Sa fie iar neperturbate…

Anunțuri

6 gânduri despre „Drumuri 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s