Publicat în Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Have a nice flight!

Pornesc la drum cu inima îndoită. Gandul spre ce va fi ma înspăimânta, cel ce ramane in urma ma destabilizează. Refuzul mental de a pleca din loc, paralizia simțurilor nu le pot explica. Ezit dar nu am nici cea mai vaga idee de ce. E pe nepregatite! Nu e tot timpul?! Poate… Dar acum chiar e. Indecisa ii las pe ceilalți sa traseze un plan concret al zilelor ce urmează sa se desfășoare. Din inerție țin pasul cu ei, cu planurile. Ce m-as face făra ei?! Oftând ușurata apuc sa ii spun înainte sa plece: „ce bine e sa au prieteni!” Trei tipe fantastice ce m-au susținut in aceste zile…Pașii ezitanți trec pragul aeroportului. Am încercat din răsputeri sa las in urma ordine, misiuni specifice fiecărui membru al familiei, indicații si toate cele. Am impresia ca nu am reușit sa le acopăr pe toate. Habar n-am daca cuiva chiar ii iese treaba asta. Stiu ca mie nu. Dimineata incep sa plâng melodramatic cand mi se reproșează ca nu sunt gata la timp. Dupa doua suspine ma remontez, ce naiba, doar nu cedez asa! Nu eram gata pentru ca intr-o ora a trebuit sa hrănesc pisica, sa scot câinele in curte, sa fac sendvișuri la un copil pentru scoala, sa pun in valiza ce mai rămăsese peste noapte si sa ma pregătesc efectiv. Cafeaua a rămas pe măsuța din salon. Cine sa mai aibă timp de ea?! Asta dupa o zi intensa de pus la punct orice detaliu. Timo in care ma consolăm sau ma felicitam sau nici eu nu mai stiu: bai, da’ eu chiar sunt indispensabila! Cate fac si uneori trec neobservate…

Cu valiza in mana cobor cele 3 trepte din salon si atunci răbufnesc la reproșul nemeritat: nu ai fost gata la timp! E vremea părintelui sa fie mustrat de copil. Cel mare, dar deh, tot copil. Singurul meu echilibru e la 775 km distanta, nu am de ales, trag aer in piept si ma gandesc ca ar fi mai simplu cu el langa mine. Dar asta e, nu e prezent si e musai sa fiu eu adultul.

Cu aceste ganduri in minte, apuc sa ma mir ca s-au schimbat ceva lucruri prin aeroport de la atentat. Nu e rau. Totul se desfășoară rapid, făra efort, doar daca nu ai pașaport electronic cand te preia un funcționar. Incep sa cred ca ma pot relaxa. Evident ca nu aveam răgaz, inca răspundeam la mesaje, telefoane si mental mai puneam ordine in cateva ganduri. Ajung la îmbarcare relativ devreme si cred ca pit scoate cartea acum. Nimic nu parea sa perturbe liniștea. Si nu a perturbat-o. Cândva inainte sa urc, sora-mea cea mica imi scrie sa o anunț cand sunt efectiv in avion. Bine, zic eu. Dar ma intreb oare de ce? Urc, întâmpinată de însoțitoarea de bord zâmbitoare. Ma îndrept spre locul meu (8F, destul de in fata cum prefer de obicei) si observ ca la margine e un domn in costum. Din reflex il scanez sa vad daca sunt mulțumită ca împart acelasi rând cu el. Uneori ma rușinează acest gest mecanic si incontrolabil, dar sunt oarecum sălbatica si extrem de dificila, probabil de aici vine. Era sa nu ii dau nota de trecere cand imi cad ochii pe pantofi (in acele secunde ma întrebam daca oare stuardeza accepta sa imi schimb locul). Nu mai e nevoie, arătau ingrijiti. Na, mintea omului, asta e un criteriu la mine… Dar nu ma pot așeza langa străini, cred ca am dezvoltat o mica fobie. Ma așez la hublou mulțumită ca scaunul de la mijloc ramane gol. O zona de buffer binevenita, oricine ar fi fost langa.

Realizez ca sunt in avion si imi amintesc promisiunea. O anunț ca sunt acolo si menționez ca am o oarecare teama de a zbura. Ea ma încurajează, doar zbor des si e floare la ureche. Asa e, imi spun. Mintea ma poarta spre ce am lasat. Ah, am uitat sa le las scris pe post-it prin casa lipite sa facă tot ce e necesar sa fie ok. Fiecare adolescent avea o misiune. Pe transe orare. Schitez in Notes un plan pt junior si il trimit pe iMessage. Bun, acum pot inchide telefonul. Oricum însoțitoarea de bord va anunța asta curând. Ah, dar am uitat de junioara. Ei nu i-am trasat planul! Scot iar telefonul, trasez pe puncte si la ea. Sunt mulțumită. Cred ca asta a fost tot. Nu il pun in flight mode inca, doar nu am plecat de pe loc… Dar deschid iar Kindle-ul adormit. Macar 2 ore 30 ma delectez cu ceva lectura si nu ma mai gandesc la nimic. Ca de obicei incep procedurile de decolare. Doamna însoțitoare plictisita reda ce scrie pe broșura de zbor. Ridic ochii din Kindle si observ ca ea privește undeva in zare printr-un hublou, absenta, dar reacționează mecanic la fiecare vorba rostita de aparatul ce ne susura instrucțiunile. De obicei nu ascult, nu ridic ochii. Azi am privit-o pe furiș dezinteresată. Un gand fugar apare: razi tu razi, dar nu se stie cand ai nevoie…. Avem tendința sa ignoram mesajul, nu?

Hai ca primește acceptul de Take Off si motoarele turuie entuziasmate. Ma scufund in scaun. Zbor rar singura, de cate ori se întâmpla, am o mica angoasa, mai mare decat de obicei. Stau cum se zice, ca in avion, crispată si ma țin bine de brațele scaunului la decolare. Doamne ajuta sa se așeze frumos in aer dupa ce ajunge la altitudinea potrivită! Dintr-o data ma duce iar mintea înapoi. Oare l-am băgat pe K dimineata in casa?! Nu reușeam sa imi aduc aminte. Un regret profund ma apuca. Suntem departe de sol si nu am nici o șansa sa mai prind rețea. Era deja in flight mode telefonul dar nu m-as fi jenat sa il scot numai sa verific… Dar la ce folos, oricum nimeni nu era acasa… Ma cuprinsese o panica ușoară, probabil alimentata de toata grija si disperarea ca ma adusese in acel avion, ce ma obligase sa purced la un drum neprevăzut… Putea ieși in strada si gandul ca il pierd ma copleșește… In timp ce ma frământam un zgomot teribil, alarmant iese din fiarele avionului zburător. Am crezut ca nu aud bine. Primul gand, al supraviețuitorului a fost ca o fi fost trenul de aterizare ce l-au tras. Dar de ce? Vine celălalt gand, doar nu se aude asa. A fost un boom de fapt. Alarmata privesc in jur. Mi s-a părut ca sunt prima persoana intrigata. Cel de langa mine citea imperturbabil. Mintea mea galopează si cauta explicații, soluții, desenează tragedii. Hmmm. Pe diagonala in fata, deci ea nu ma vedea, o doamna tânara arata ceva intrigare. Cu aceiași ochi mari privea in jur căutând explicații. Dar nu parea nimeni sa ne susțină privirea speriata. Pana sa ne dumirim, semnalul de centura pusă se reactivează iar vocea stuardezei atenționează sa le păstram puse. Atat. In scurt timp senzatia de rau se accentuează. Privesc iar dramatic in jur. Ma enervează ca pe raza mea de acțiune nimeni nu se agita iar eu arătam deja semne clare de panica. Ma controlez, doar nu ma fac eu de ras, imi zic. Normal, uite ce liniștiti sunt. Le apreciez calmul. Eu insa simt ca avionul e dezechilibrat. Nu stiu daca mi se trage de la faptul ca am experți in familie si am fost atenta la detalii cândva, ca daca as fi fost as fi știut ca un avion se poate descurca doar cu un motor, dar ceva imi spunea ca nu e regula… Parca pierdea altitudine, parca virajele erau bizare. Șefa de cabina încearcă sa facă un anunț. Pare pierdută, nu găsește cuvintele. Preia eficient pilotul, domnul comandant Dan Ștefănescu, explicând concis ca e o problema la motor si trebuie sa ne întoarcem la Bruxelles, pentru o aterizare de urgentă. Dupa 20 de minute de zbor. Aproximativ. Dar vocea ii fusese tremurătoare, accelerează spaima sentimentul asta al meu… Isi căutase cuvintele cu grija. Alta meteahna a mea de a analiza asa atent totul. Orice mic detaliu. Nu e de bine. Ma frământ inutil in scaun. Nu ma puteam ridica, dar toata ființa mea simtea nevoia de agitație, imi venea sa ma ridic si sa alerg pe culoar. Neputincioasa imi tineam capul in mâini, aparent resemnata. Ei as! Fierbea spaima in mine. De undeva vine puterea sa iau pulsul celor din jur. Bai frate, ce calmi sunt! Pe mine se citea groaza. Dau sa deschid telefonul, mintea fuge spre copii, spre el, spre K care posibil sa se fi pierdut… Ce ma fac? Undeva in spate vedeam ridicolul situației. Ce moarte caraghioasa, imi striga creierul! Intr-un fel eram pe drum sa anticip o tragedie si iată ca pic eu in una. Evident ca nu eram rațională. Motorul celălalt ținea întregul avion pana la cele 15 – 20 de minute pana la aterizare… Dar nu mai realizam asta. Văzusem cu vreo saptamana înainte un film prost, dar prosti e tot cu Nicolas Cage pilot de avion ce trece printr-o situatie de gen, mult mai dramatica… Ca era un SF deci nu era asa simplu ca un motor stricat. Dar se strica si larg unul, parca doua, in fine, ramane făra combustibil in cele din urma, nu mai stiu. Rad in sinea mea. Ce film prost! Dar in depărtare reușise sa ma sperie… Ma gandesc la copii, la el, ce e neputincios ( si deocamdată in necunoștință de cauza) de la distanta aceea, dar căruia ii imputez absenta: nu ma tine de mana sa ma calmez, nu imi șoptește cum obișnuiește ca totul va fi bine… Ma enervez pe incertitudinea situației.

Sunt singura… Cred ca ceva din mine, foiala din scaun atrage atenția celui de alături. Ma încurajează discret in franceza, dar absolut indiferent, ceea ce ma intriga si mai tare: o sa fie bine! Sigur va ateriza cu bine! Il iert ca l-am pus la îndoiala, nu te poti lua dupa aspect neaparat. Cred ca ramân neliniștită in continuare, agasată ca nu prind rețea, sa sun… Sa sun pe cine? Vehementa caut in geanta regulat sa verific telefonul, il scosesem de ceva vreme de pe flight mode. Pe copii, e absurd, pe D, nu, daca vom fi bine, sa il sperii degeaba?! Cand ne apropiem de sol observ ca am rețea. Ma agit in scaun. Simțeam ca fac ceva fraudulos dar nu mai imi pasa… Omul imi arata un thumbs up, o sa fie bine! Daca zice el, eu inca puneam la îndoiala… Ah, unde e D cu siguranța lui de sine! Cu optimismul debordant, plus expertiza lui, ca doar e in domeniu?! Nu era, asa ca trebuia sa fac bine sa gestionez singura totul. Alt gand, aseară m-am rățoit la junior. Zicea ca e ultima noapte a lui K, bișonul nostru cu mine. „Dar ce, mor mâine?! De ce zici asta?! Doar plec cateva zile de acasa!” Il reped eu. El ridica din umeri. „Nu trebuie sa fii asa dramatica…” Revine in minte feelingul acela puternic ca eu doar miercuri zbor. De ce miercuri, de ce nu luni, de ce nu joi, nu știam… Pai, de aia! Clar nu marți… Ah, imi dau o palma peste frunte, e marți 13. Eu cred cu tărie in cele 3 ceasuri rele de marți. Cate or fi cand e si 13?! Multe, aparent, zic eu. Ca de dimineata a mai fost cate o piedica. Nimic lin. Iar ma gandesc la D. Cum ma linisteste el. Iar ma apuca agonia ca nu e… Bun acum, fii bărbată, imi zic in barba! Mori cu demnitate. Ma uit in sfarsit prin hublou. Eram la altitudine joasa deja. Coborâse binișor. Speranța începuse sa crească. Agonizante minute. Pilotul parca anunțase ca in 15 minute vom ateriza de urgentă dar doar atat trecuseră? Nu stiu… Au părut înmulțite cu 10… Sigur nu au fost asa multe… Ii scriu un mesaj unei persoane ce știam ca e direct atinsa de toata povestea cum reprezintă compania. Norocul meu ca o cunosc, ca e un suflet saritor ce acționează rapid. Mai tarziu aflu ca eu am fost prima care a avertizat-o cum inca nu apucase sa fie informata. ” Mi s-a părut bizar ca imi scrii, doar te știam in aer, tocmai verificasem poziția de zbor…” M-a sunat imediat ce am fost pe pământ ferm.

Nu stiu cand a scos trenul de aterizare, in avalanșa mea de ganduri nu mai auzeam de mult, eram deconectată de lumea exterioara… Am aterizat bine. De aici istorie. Mi s-a propus zborul de mâine, am acceptat surâzătoare: eram nevătămată si ușurata. Nu mai conta altceva. Gandul ca pierd momente prețioase doar, ce ma așteaptă cu nerăbdare in tara… Dar sufletul imi șoptește ca lupta sa ma așteapte, ceea ce e deja ceva… Ca poate asta e o motivație in plus… O sa fie bine!

Anunțuri

13 gânduri despre „Have a nice flight!

    1. Par veridice pentru ca sunt autentice si trăite. Daca mi le povestea altcineva nu as fi stiut sa redau… Zobr de ani lungi, am pierdut sirul, niciodata nu mi s-a intamplat. Asa ca tot avionul e cel mai sigur (zise ea timid, tocmai ce m-am îmbarcat in cursa de azi…).

      Apreciază

  1. Draga mea, ai descris atât de bine totul că nu am respirat până ai ajuns la sol. Și eu zbor mult și e ciudat să zbori singură. Prima dată mi-a fost cumplit. Te înțeleg așa de bine. Wow! Mă bucur că ești bine.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Scuze, Em de întârzierea cu care raspund. Zile intense…
      Daa, e straniu sa nu ai pe cine strânge de mana sau la cine sa te vaiți ca ti-e frica… Bun, emotiile au fost acolo, dar am fost norocoși. Iti multumesc de ganduri! Imbratisari!

      Apreciază

    1. Adriana, iti multumesc mult de ganduri! E adevarat ca a fost abrupta absenta mea, mai ales dupa povestea asta. Am plecat atunci spre tara catre ceva ce ma demonta. M-a demontat de tot. M-a smuls din starea aceea de bine in care ne refugiem toti. Nu mai pot scrie. Nu acum. Ma simt vinovata ca stau deoparte de voi toti ce v-am îndrăgit, dar stiu ca la un moment dat, cu răbdarea pe care sper sa o aveti, ma veti primi din nou in mijlocul vostru. Pana atunci, ma regăsesc undeva pe meleaguri blânde cu sunet de mare agitata. Poate vine si sufletul usor. Si inspirația… Imbrățișări!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s