Publicat în Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Have a nice flight!

Pornesc la drum cu inima îndoită. Gandul spre ce va fi ma înspăimânta, cel ce ramane in urma ma destabilizează. Refuzul mental de a pleca din loc, paralizia simțurilor, nu le pot explica. Ezit, dar nu am nici cea mai vaga idee de ce. E pe nepregatite! Nu e tot timpul?! Poate… Dar acum chiar e. Indecisa, ii las pe ceilalți sa traseze un plan concret al zilelor ce urmează sa se desfășoare. Din inerție, țin pasul cu ei, uneori chiar și cu planurile lor. Ce m-as face fără ei?! Oftând ușurata, apuc sa ii spun înainte de a se indeparta: „ce bine e sa ai prieteni!” Trei tipe fantastice ce m-au susținut in aceste zile… Asa le-am numit eu simplu. Zile grele, prietene dragi. Pașii mei ezitanți trec pragul aeroportului. Am încercat din răsputeri sa las in urma ordine, misiuni specifice fiecărui membru al familiei, indicații si toate cele. Am impresia ca nu am reușit sa le acopăr pe toate. Habar n-am daca cuiva chiar ii iese treaba asta. Stiu ca mie nu. Dimineata incep sa plâng melodramatic cand mi se reproșează ca nu sunt gata la timp. Dupa doua suspine ma remontez, ce naiba, doar nu cedez asa! Nu eram gata, pentru ca, pe perioada unei singure ore condensate, a trebuit sa hrănesc pisica, sa dau drumul câinelui in gradina pentru oarece necesitati, sa pregatesc doua sendvișuri copiilor, pentru ora pranzului, la scoala, sa arunc in valiza ultimele lucruri necesare si sa ma pregătesc efectiv pentru plecarea asta precipitata. Cana de cafea a rămas uitata pe măsuța din salon. Cine sa mai aibă timp de ea?! Asta, dupa o zi intensa de pus la punct orice detaliu. Timp in care ma consolam, sau ma felicitam, sau nici eu nu mai stiu: bai, da’ eu chiar sunt indispensabila! Cate fac si uneori trec neobservate…

Cu valiza in mana cobor cele 4 trepte care impart salonul in doua si de abia atunci răbufnesc, iritata de reproșul nemeritat cu care am fost intampinata: nu ai fost gata la timp! Mda, e vremea părintelui sa fie mustrat de copil. Cel mare, dar deh, tot copil. Nu stiu cat ii pasa ca intarzii eu, mai degraba era sentimentul ca ajunge el tarziu la liceu. Singura persoana ce-mi confera echilibru, ca sa nu-mi fie lucrurile usoare, se afla la exact 775 km distanta. Nu am de ales, trag aer in piept si ma gandesc ca ar fi mai simplu cu el langa mine. Sa gestioneze el situatia depasita. Dar asta e, nu e prezent si e musai sa fiu eu unicul adult.

Cu aceste ganduri in minte, apuc sa ma mir, s-au schimbat multe lucruri prin aeroport, de la atentat. Nu e rau. Totul se desfășoară rapid, făra efort. Portile electronice sunt un dar ceresc. Incep sa cred ca ma pot relaxa. Evident, nu aveam răgaz, inca răspundeam la mesaje, telefoane si mental mai puneam ordine in cateva idei ce intentionam sa le comunic mai incolo. Ajung la îmbarcare relativ devreme si asta ma bucura, pot citi linistita. Nimic nu parea sa-mi tulbure liniștea. Aceea temporara, cat nu dadeam frau liber tumultului de emotii din mine. La un moment dat, sora-mea cea mica imi scrie pe whatsapp. „Anunță-ma te rog cand faci imbarcarea.” Bine, zic eu. Dar ma intreb, oare de ce? Urc, întâmpinată de un zambet larg al însoțitoarei de bord. Ma îndrept spre locul meu (8F, relativ in față) si observ ca la culoar sta asezat un domn imbracat in costum. Din reflex, il scanez pentru a-mi forma o opinie.  Uneori ma rușinează acest gest mecanic si incontrolabil, dar sunt oarecum nesociabila si extrem de dificila, scuze imi gasesc mereu. Ma simteam indispusa si incapabila sa impart spatiul cu oricine ar fi stat langa mine (tocmai ma întrebam daca stewardesa ar accepta sa imi schimb locul, as fi preferat sa fiu singura pe rand), dar am renuntat. Ma așez la fereastra, mulțumită ca scaunul de la mijloc ramane neocupat. O zona de buffer binevenita, oricine ar fi fost langa.

Realizez ca ma aflu deja in avion si-mi amintesc promisiunea. Ii scriu pe whatsapp si menționez ca am o oarecare teama de a zbura. Ea ma încurajează, doar zbor des si e floare la ureche. Asa e, imi spun. Mintea ma poarta spre ce am lasat. Ah, am uitat sa le las scris pe post-it prin casa, lipite la vedere, mesaje care sa le usureze atributiile in casa, cat lipsesc. Amandoi aveau cate o misiune. Pe transe orare. Schitez in Notes un plan pentru juniorul nostru si il trimit pe iMessage. Bun, acum pot inchide telefonul. Oricum însoțitoarea de bord va anunța asta curând. Ah, dar am uitat de junioara. Ei nu i-am trasat planul! Scot iar telefonul, trasez, pe puncte, si pentru ea. Sunt mulțumită. Cred ca asta a fost tot. Nu-mi pun telefonul in flight mode inca, doar nu am plecat de pe loc… Dar deschid iar Kindle-ul adormit. Macar, timp de 2 ore si 40 de minute, ma delectez cu ceva lectura si imi stavilesc agitatia. Ca de obicei, pilotul demareaza procedurile de decolare. Doamna însoțitoare, plictisita, reda ceea ce e inscris si pe broșura de zbor adapostita in buzunarul scaunului. Ma smulg din lectura ce ma acaparase – Rosmary’s baby – si observ ca ea privește undeva in zare, prin hubloul din apropiere, absenta, dar reacționează mecanic la fiecare vorba rostita de aparatul ce ne susura instrucțiunile. De obicei nu ascult, nu ridic ochii. Azi am privit-o pe furiș, dezinteresată. Un gand fugar apare: razi tu razi, dar nu se stie cand ai nevoie…. Avem tendința sa ignoram mesajul, nu?

Hai ca pilotul primește acceptul de Take Off si motoarele turuie entuziasmate. Ma scufund in scaun. Zbor rar singura, de cate ori se întâmpla, am o mica angoasa, mai mare decat de obicei. Stau, cum se zice, ca in avion, crispată si ma țin bine de brațele scaunului, la decolare. Doamne ajuta sa se așeze frumos in aer, dupa ce ajunge la altitudinea potrivită! Dintr-o data,  mintea ma poarta înapoi. Oare l-am băgat pe K in casa dupa ce si-a facut turul prin curte?! Nu reușesc sa-mi aduc aminte. Un regret profund ma apuca. Suntem departe de sol si nu am nici o șansa sa mai prind rețea. Telefonul doarme deja in flight mode, dar nu m-as fi jenat deloc sa il scot din geanta, numai sa verific… Dar la ce folos, oricum nimeni nu mai era acasa… Ma cuprinde o panica ușoară, sau mai bine zis, am dat proportii uriase unei situatii in paramentri normali, ca un transfer de fapt. Situatia spre care ma indrept e scapata de sub control, incerta, ea ma sperie si imi creeaza un dinsconfort la nivelul sternului. Acum ma agit in scaun. Prefer sa las grija asta sa ma impresoare, ca poate fugi sin curte, ca il pot pierde… Ma agit vizibil in scaun, timp in care, un zgomot teribil, alarmant iese din fiarele avionului zburător. Am crezut ca nu aud bine. Primul gand, al supraviețuitorului: o fi fost trenul de la decolare, tocmai retras. Dar de ce? Vine celălalt gand mai rațional, doar nu se aude asa. A fost un „bum”, de fapt. Cu ideea in cap ca e ceva suspect, privesc in jur. Mi s-a părut ca sunt prima persoana intrigata. Domnul de langa mine citeste netulburat. Mintea mea galopează si cauta explicații, soluții, desenează tragedii. Hmm. Pe diagonala, in fata, o tânara exprima ceva intrigare in atitudine. Cu aceiași ochi mari priveste in jur, căutând explicații. Dar nimeni nu pare sa ne susțină privirea speriata. Pana sa ne dumirim, semnalul de centura pusă se reactivează, iar vocea stewardesei atenționează sa le păstram. Atat. In scurt timp, senzatia de rau se accentuează. Privesc iar dramatic in jur. Ma enervează ca pe raza mea de acțiune nimeni nu manifesta vreo neliniște. Ma fortez sa raman calma, doar nu ma fac de ras acum, imi zic. Normal, uite ce liniștiti sunt. Le apreciez lipsa de reactie. Eu insa simt un dezechilibru al avionului. Nu e o parere. Efectiv, din locul meu, 8 F constat ca pe dreapta este aplecat. Nu stiu daca mi se trage de la faptul ca am experți in familie si am fost atenta la detalii cândva. Daca as fi fost, as fi știut ca un avion se poate descurca doar cu un motor, dar ceva imi spune ca nu e regula… Parca pierde altitudine, parca virajele sunt bizare. Șefa de cabina încearcă acum sa facă un anunț. Intrerupe sirul imaginatiei mele febrile. Pare pierdută, nu-si găsește cuvintele. Pilotul intervine promt si preia el comunicarea. Domnul comandant Dan Ștefănescu explica in mod concis ca avem o problema la motor si trebuie neaparat sa ne întoarcem la Bruxelles, pentru o aterizare de urgentă. Toate aceastea dupa 20 de minute de zbor. Aproximativ. Dar vocea i-a fost tremurătoare (sau mi s-a parut?), accelerează spaima sentimentul asta al meu… Oricum, si-a ales cuvintele cu grija. Alta meteahna a mea de a analiza asa atent totul. Orice mic detaliu. Nu e de bine. Ma frământ inutil in scaun. Nu ma pot ridica, dar toata ființa mea simte nevoia de agitație, imi vine sa ma ridic si sa alerg efectiv pe culoar. Neputincioasa, imi duc mana la tampla, aparent resemnata. Ei as! Fierbe spaima in mine. De undeva, vine puterea sa iau din nou pulsul celor din jur. Bai frate, ce calmi sunt! Pe mine se citeste groaza. Dau sa deschid telefonul, mintea fuge spre K, care posibil sa se fi pierdut, spre copii, spre el, … Ce ma fac? Cu o ultima ratiune, vad ridicolul situației. Ce moarte caraghioasa, imi striga creierul! Intr-un fel, ma aflu pe drum pentru a anticipa o tragedie si iată cum ma simt eu captiva intr-una personala. Ma rog subit si suprinzator  ca motorul celălalt sa nu cedeze si el in cele 15 – 20 de minute pana la aterizare… Ironia e ca am văzut cu vreo saptamana înainte un film prost, dar prost de tot, cu Nicolas Cage, pilot de avion, ce trece printr-o situatie de gen, mult mai melodramatica, stil hollywoodian…  Poveste previzibila, se strica un motor, se strica al doilea, dar e transaltalntic, deci au 4… In fine, ramane aeronava făra combustibil. Rad in sinea mea. Ce film prost! Insa catastrofa indusa si-a facut treaba. A ramas mesajul acolo la panda sa iasa la suprafata cand ma regasesc in aceeasi situatie. Ma enervez ca-mi vizualizez sotul, neputincios ( si deocamdată in necunoștință de cauza), cum nici nu are cum sa stie ce se intampla, nici vrea metoda sa intervina. Dar, cu toate astea, ii imputez absenta: de ce nu e aici, sa ma tina de mana, sa ma calmeze, sa imi șopteasca cu voce sigura ca o sa fie bine…

Sunt singura… Cred ca ceva din mine, foiala din scaun atrage, in sfarșit, atenția celui de alături. Ma încurajează discret in franceza, dar cu voce plata si amuzata putin (oare?!), ceea ce ma intriga si mai tare: o sa fie bine! Sigur va ateriza cu bine! Il iert ca am vrut sa nu impart spatiul cu el, mai devreme. Cred ca am o figura caraghioasa. Mai sunt si agasată ca nu prind rețea, sa sun… Sa sun pe cine? Vehementa, caut in geanta regulat, sa verific telefonul, de ceva vreme l-am scos de pe flight mode. Pe copii, e absurd, pe D, nu, daca vom fi bine, sa-l sperii degeaba?! La o altitudine joasa, observ ca am rețea deja. Iar ma agit, stau ca pe ace. Simt ca fac ceva fraudulos, dar nu mai imi pasa… Omul de langa imi arata un thumbs up, o sa fie bine! Daca zice el, eu inca pun la îndoiala… Ah, unde e D, cu siguranța lui de sine! Cu optimismul debordant, plus expertiza lui, ca doar lucreaza in domeniu?! Fix jobul lui de expert l-a trimis acum peste mari si tari Asa ca trebuie sa gestionez singura totul. Alt gand, aseară m-am rățoit la junior. A zis: „E ultima noapte a lui K cu tine…” „Dar ce, mor mâine?! De ce zici asta?! Doar plec cateva zile de acasa!”, il reped eu. El a ridicat din umeri, adolescentin. „Nu trebuie sa fii asa dramatica…” Imi revine in minte senzatia aceea puternica pe care am avut-o cand am pregatit plecarea mea. Aceea de a declara cu obstinatie ca eu vreau sa zbor miercuri. De ce miercuri, de ce nu luni, de ce nu joi, nu știam… Pai, de aia! Clar, nu marți… Ah, imi dau o palma peste frunte, e marți 13. Mai in gluma, mai in serios, martea aduc in discutie, cand am ocazia, cele 3 ceasuri rele, superstitie juvenila la care nu stiu de ce, nu renunt. Cate ceasuri or fi cand data din calendar arata 13?! Mult mai multe, as zice. Impiedicata mi-a fost ziua de la prima ora. Iar ma gandesc la D. Iar ma apuca agonia ca nu e… Bun acum, fii bărbată, M! imi zic in barbă. Mori cu demnitate!  Lasa melodramele! Arunc o privire furisa pe fereastra.  Coborâsem binișor. Speranța începe sa se infiripe timid. Agonizante minute. Pilotul parca anunțase ca vom ateriza de urgentă in 15 minute, dar oare doar atat trecuseră? Nu stiu… Par infinite… Sigur nu au fost asa multe… Imi amintesc de persoana care ar putea elucida misterul si macar, ar putea sa ma incurajeze. E reprezentanta companiei, la Bruxelles. Ii scriu un mesaj grabit. Ce bine sa ai cunoștințe la locul potrivit, nu am nicio indoiala de rapiditatea cu care va reacționa. Mai tarziu am aflat c-am fost prima persoana care a avertizat-o  de intreaga situatie, cum totul se intamplase prea repede, prea brusc sa realizeze cei de la sol problema. ” Mi s-a părut bizar ca-mi scrii, doar te știam in aer, tocmai verificasem poziția de zbor…” M-a sunat imediat ce am fost pe pământ ferm.

Nu stiu cand a scos trenul de aterizare, in avalanșa mea de ganduri nu mai auzeam de mult. Am aterizat  cu bine. De aici, totul e istorie. Mi se propune zborul de mâine si accept surâzătoare: sunt nevătămată si mai ales ușurata. Nu mai conteaza altceva. Doar teama ca voi pierde momente prețioase in tara, alaturi de dragile mele dragi. Urgenta plecarii a fost inlocuita pentru cateva ore, pana sa-mi revin, de o relaxare acaparatoare… O sa fie bine!

Reclame

14 gânduri despre „Have a nice flight!

    1. Par veridice pentru ca sunt autentice si trăite. Daca mi le povestea altcineva nu as fi stiut sa redau… Zobr de ani lungi, am pierdut sirul, niciodata nu mi s-a intamplat. Asa ca tot avionul e cel mai sigur (zise ea timid, tocmai ce m-am îmbarcat in cursa de azi…).

      Apreciază

  1. Draga mea, ai descris atât de bine totul că nu am respirat până ai ajuns la sol. Și eu zbor mult și e ciudat să zbori singură. Prima dată mi-a fost cumplit. Te înțeleg așa de bine. Wow! Mă bucur că ești bine.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Scuze, Em de întârzierea cu care raspund. Zile intense…
      Daa, e straniu sa nu ai pe cine strânge de mana sau la cine sa te vaiți ca ti-e frica… Bun, emotiile au fost acolo, dar am fost norocoși. Iti multumesc de ganduri! Imbratisari!

      Apreciază

    1. Adriana, iti multumesc mult de ganduri! E adevarat ca a fost abrupta absenta mea, mai ales dupa povestea asta. Am plecat atunci spre tara catre ceva ce ma demonta. M-a demontat de tot. M-a smuls din starea aceea de bine in care ne refugiem toti. Nu mai pot scrie. Nu acum. Ma simt vinovata ca stau deoparte de voi toti ce v-am îndrăgit, dar stiu ca la un moment dat, cu răbdarea pe care sper sa o aveti, ma veti primi din nou in mijlocul vostru. Pana atunci, ma regăsesc undeva pe meleaguri blânde cu sunet de mare agitata. Poate vine si sufletul usor. Si inspirația… Imbrățișări!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s