Publicat în Verba volant...

La La Land

la-la-land

And the Oscar goes to… Stai puțin, nu a luat Oscarul pentru cel mai bun film, dar sincer, nu îmi pasă. Cum nu mi-a păsat nici când am descoperit că îl avem și că se odihnește de ceva vreme în biblioteca noastră cinematografică. Un alt musical de succes, so what?! Mi-am spus indiferentă. Deși, atenție, eu solicitasem achiziția lui, că poate odată, poate când am chef, poate când mă plictisesc, mă uit la el cu un castron de popcorn în brațe. L-am ignorat însă. Duminica ce a trecut, moale, lipsită de evenimente, zi din aia în care stai în pijama până după amiază, l-a scos la iveală din raftul prăfuit: La La Land. Fie! Zic eu dezarmată, dacă tot este, să fie!

M-am instalat pe canapea nu foarte curioasă pregătindu-mă totodată mental pentru un alt musical (din copilărie mi se trage, cred că mama se uita la musical-uri și cum nu aveam altceva mai bun de făcut, le urmăream cu ea oarecum iritată de desfășurarea filmului întreruptă succesiv de muzică: „Iar cântă?!” mă auzea mama exclamând cu exasperare…) ca oricare altul.

Nu a durat mult, de abia început m-a sedus fără echivoc. Culorile, filmografia, subiectul, linia melodică, cuceritoare de cum îți aținteștii ochii pe ecran. Slavă Domnului că nu făcusem floricele de porumb, e ceva de genul ca și cum ai desface o punga de chipsuri la o piesa de teatru. Neconcordant. Strident.

Povestea e simplă, dar chiar simplitatea ei este învăluitoare. Suavă, istoria oricui. Muzica e divină, punerea în scenă e impresionantă, costumația este dacă ești un clasic spre retro, excepțională, Los Angeles este, ei bine, este un vis, cluburile de jazz o poveste, apusurile de soare sunt impecabile, plaja ireală. În plus, personajele sunt reale și denotă naturalețe. Sebastian, interpretat de Ryan Gosling, este pianistul de jazz în căutarea unui vis, care încercă să aducă un tribut acestul gen fabulos. Mia, interpretată de Emma Stone, este o tânără actriță aspirantă ca multe altele în L.A. care urăște jazz-ul. Amândoi în schimb, principiali, se motivează, se inspiră, se susțin, asta după un debut nu foarte prietenos. Fiecare își urmează calea mai mult sau mai puțin sinuoasă, care nu coincide neapărat cu a celuilalt. Dar înțeleg, cât de bine înțeleg.

Avem nevoie de povești, iar Damien Chazelle a știut cu precizie de ce avem nevoie într-o lume gri, necolorată, trepidantă, lipsită adeseori de gust, nuanțe, muzicalitate, frumusețe. Și de ce nu?! Să asculți jazz, replici inteligente și să urmărești decoruri de excepție timp de 128 de minute nu este deloc obositor, dimpotrivă, e reconfortant, duios. La sfârșit am fost dezamăgită că s-a terminat. Chazelle a reușit cu excelență să readucă în scenă un gen cinematografic aproape pierdut. Dacă eu, neamatoare de gen am dost sedusă, nu îmi pot decât imagina cum au reacționat cei dedicați lui.

Notele de jazz ieșite de sub degetele lui Ryan Gosling sunt acaparatoare, vocea Emmei Stone graseiată ușor e absolut seducătoare, iar duet-ul lor te face să zâmbești puțin, să te gândești puțin, să visezi puțin… Nu aveam idee că vreunul din ei este atât de talentat, dar nu e surprinzător, având în vedere că actorii acum, în vremurile noastre, se depășesc pe ei înșiși atingând cote superioare în distribuțiile în care apar. Cu toate astea, rămâi surprins efectiv de ramificațiile talentului lor. Sunt palpabili, ceea e aduce un credit în plus artei.

Contradicțile, atracția, asemănările celor doi apar exact în momentele potrivite. Schimbările sunt subtile, se insinuează lent dar nu se lasă așteptate, iar finalul nu este ceea ce te aștepți să fie. Tema recurentă a filmului („Mia & Sebastian’s Theme”), compusă de Justin Hurwitz reapare pe alocuri (cu precădere la început și la sfârșit) numai ca să îți amintească cât de sublime și înălțătoare pot fi niște sunete muzicale.

Scena audiției se detașează cu brio din film, efectiv o poți privi pe Emma Stone actrița fiind actriță. Nu mai există Mia, Emma, este doar actrița. O actriță desăvârșită, iar eu nu sunt generoasă cu laudele, dimpotrivă… Ma gândesc și revin consistent mereu la ea. Îți rămâne în minte… The fools who dream… Chiar așa…

Mesajul cel din urmă după mine este că orice acțiune are o reacție, așa cum suntem noi interconectați oamenii, ca o rețea, dacă acționăm într-un fel sau altul, cu siguranță există o multitudine de reacții pe măsură… Nu neapărat cele la care speram sau pe care ni le imaginăm.

 

 

 

 

 

Anunțuri

12 gânduri despre „La La Land

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s