Publicat în Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Blue Monday

blue-mondayMă apropii vertiginos de fatidica vârstă: 40 de ani. Știu, nu tocmai original începutul, dar dacă ar fi ușoare (începuturile), toata lumea s-ar pricepe la ele și nu s-ar mai distinge dintre altele. Căzută în clișeu, afirmația mea incită sau suscită măcar o proporție moderată de curiozitate: hai să vedem ce mai are și asta de adăugat, dupa ce au curs tomuri întregi de cerneală despre subiectul ăsta! Ha! Ca să spun, ar trebui să dau din casă. Și nu prea îmi stă în obicei. Ca anticipația să nu fie prea mare, adaug de pe acum, voi fi ambiguă. Arta în asta constă, nu?! Să vorbești despre o stare dar să nu arăți cu degetul persoana care o generează. Mă enervează să vorbesc despre mine. Din 3 motive: unu, uneori am impresia că un iz narcisistic emană din vorbele mele, deh, ca tot omul, mă văd în genere cu ochi buni, doi, nu reușesc să fiu obiectivă, cum pot unii?! Trei, nu știu ce să spun. Una peste alta, nici nu am abilitatea de a capta atenția dorită, plicitsesc ușor audiența, aparențele astea! Cum ar suna: sunt eu și viața mea e ca a unui sfert din populația planetei! Ăăăăă, am 2 copii minunați, un soț fabulos și totul vine în așteptarea mea. Boooring!  Nu interesează, dacă nu e presărat cu adrenalină, picanterii sau mai știu eu ce emoții, nu interesează! Dar îi am și nu mă pot opri din jubilare, ei 3 sunt my pride and joy.

Mă apropii de 40 de ani și azi nu-mi place ideea. Nu e după colț (vara e departe), dar cum nu am altceva mai bun de făcut, mă preocupă… Ieri a fost cică Blue Monday. Habar nu aveam că există. Un profesor universitar ar fi făcut cândva niște calcule și ar fi găsit niște explicatii. Cert e că ieri am simțit din plin ziua. Sau ne-ziua. Ca o fată simțitoare ce sunt, am anticipat-o chiar, prin urmare ziua dinainte am fost foarte moody fără justificări științifice. A trecut entuziasmul noului an, thrill-ul unui început (iar revin la el), așa că dintr-o dată mă izbește realizarea: băi, dar eu ce fac? Ce planuri am? Ce am trasat până acum? Hmmm. Ca să nu fie suficient, anul asta miraculos ce se anunță este și anul în care 3-ul ăla din față devine 4. Nu m-a destabilizat deloc viziunea înaintării în vârstă. Aproape niciodată. De parcă eram atemporală. Nici până acum, când mai meditam la câti anișori o să mai adun pe ridurile fine încă (slavă Domnului!), nu m-am cutremurat vreodată. Cam toți din jurul meu sunt săriți de o vârstă bună… Eu sunt mezina. Nu o pun pe sora-mea cea mică care e rușinos de tânără, dar ea e deja e din altă categorie, ceva de genul copiii mei adolescenți și ea… În rest, eu sunt Prâslea din poveste.

Trăiesc printre adulți de o vreme bună, m-am molipsit de la ei cu ceva maturitate, înțelepciune, ce vine odată cu descoperirea că tot treci praguri de tot felul în viață și o doză mare de echilibru, altfel aș fi rămas o incurabilă copilăroasă care încă mai visează cu ochi mari la idealisme sau alte alea… Ce o fi rău în asta, mă întreb eu acum? Cine a zis că e bine să fii adult? Să fii suma tuturor grijilor și preocupărilor anoste? Iar când te lovește criza, să faci orice ca să revii la starea inițială, să poți evita impactul. Pentru că nu mai ai această capacitate (a tânărului de altădată), o faci ostentativ, cu o ultimă resursă de rebeliune. Refuz categoric să fac parte din această specie. Nu vreau să trec prin crize existențiale, să fiu catalogată, să mă vindec prin excese. Vreau doar să nu mai fiu trasă de mânecă: ești adult responsabil acum, comportă-te ca atare! Nu zic că nu aș face ceva excepțional, dar nu așa cum înțeleg mulți. Dacă ar fi să trasez rapid un plan ar da cam asta: fă ceva excepțional pînă nu e prea târziu! Fă ceva în plus pe lângă excepționalul ce l-ai făcut până acum! Du-te, salvează un trib pe cale de dispariție, construiește o școală pentru cei care nu au fost vreodată instruiți sau sprijiniți în viață! Descoperă ceva pierdut într-un colț rătăcit al lumii!! Lasă-ți amprenta cât nu e prea târziu! Pentru că ceea ce a fost excepțional până acum, se desprinde încetișor de mine, își vor căuta singuri valențele în viață.

Acum, admit, dacă e realizabil planul meu, oricare din ele, în nici un caz nu se va întâmpla peste noapte. E adevărat că orice îmi propun, ajunge să capete contur mai devreme sau mai târziu, spune-i aroganță sau convingere, dar așa e. Cum am certitudinea asta, strâmb ușor din nas la primele lucruri care mi-ar veni în minte pentru a îmi alina micul meu deprime… Mă apropii de 40 de ani și aș vrea… Ce? Chestiile efemere, triviale nu mă mai atrag. Ca o paranteză, nu pentru că m-am scufundat în negura lui Blue Monday (scriu zâmbind ceea ce e semn bun), ci pentru că am înțeles în sfârșit că lucrurile cu adevărat importante nu sunt în definitiv palpabile… Iar dacă sunt, înseamnă că ating veleități nespuse… Și atunci e recompensator pentru ființă.

Ca să nu o mai lungesc, aș vrea să rămân etern copil, ca să îmi pot da curs liber viselor, să nu caut mereu lipsa lucrurilor, neajunsul lor, să văd pozitivul în negativ, divinul în profan, energia să mi-o sorb chiar și din lumea statică, bucuria din zâmbetul celor dragi, recunoștința din ceea ce sădesc în jur, vitalitatea din lumina razelor de soare. Iar 40 să nu fie un prag, nici măcar o etapă, doar un număr matematic ce nu mă poate cuprinde sau defini. Să fiu eu chiar și atunci când ezit să fiu eu, pentru că nu am idee cum să fiu…

Anunțuri

17 gânduri despre „Blue Monday

  1. Cred că nu voi uita niciodată un episod petrecut demult tare: eram la bunici, prin clasa a 3-a cred. A venit la noi o mătuşă, era ziua ei de naştere şi cum stătea chiar lângă casa bunicilor, a venit să ceară ceva pentru prăjituri. Bunicii i-au urat la mulţi ani şi s-a pus pe un plâns cum eu nu am mai văzut pe nimeni plângând. Se zguduia toată. Am întrebat ce are şi bunica a spus : e supărată că e ziua ei. Cum adică? Plânge că zice că-i bătrână, auzi la ea, face 30 şi crede că acum se gată lumea. Atunci, 30 mi se părea mult, credeam că la 30 eşti bătrân dar tot nu pricepeam de ce trebuie să plângi.
    De câte ori cineva vorbeşte de schimbat de prefix îmi amintesc de asta.
    Rămâi copil, rămâi aşa cum eşti, anii trec chiar dacă bifezi aspecte care, zic unii, ar trebui bifate-n viaţă. Şi sensul nu stă în rezoluţii.
    Te pup!

    Apreciat de 2 persoane

    1. Si mie mi se parea ca cineva la 30 de ani era bătrân, atunci cand eram mica. Acum, am alta viziune :). Varsta in sine nu ma sperie, doar putin faptul ca as fi putut face mai multe pana acum, impresia asta ca treci fara prea mult ecou prin viata. Dar e legat de energia ce o simt asa ca e semn bun pana la urma. Nu am facut pana acum, o fac de acum inainte. Multumesc pentru ganduri, Potecut! Te imbratisez!

      Apreciat de 1 persoană

  2. Monik, de când am început eu să te urmăresc, niciun articol de-al tău nu m-a uns la suflet ca acesta. De ce? Simplu. Pentru că e oglinda gândurilor mele, pentru că idem legat de vârstă, la care apropo, nu mă mai gândesc la ea ca la un număr de vreo doi ani, pentru că da, când vreau ceva nu mă las până nu obțin, dă-o-n spanac de aroganță, pentru că uneori zic că nu e nimic wow în a fi adult și pentru multe altele pe care n-am timp și nici loc să le înșir aici. În rest, chapeau!

    Apreciat de 2 persoane

  3. Fiecare an împlinit e o floare în plus pentru cel care-l împlinește, iar fiecare prefix atins e un buchet de care trebuie să fie mândru. A trăi este o artă, iar a atinge vârste tot mai înaintate ar trebui să fie o mândrie pentru fiecare. Mai ales dacă sufletul îți rămâne mereu tânăr. Abia aștept să-ți zic la mulți ani, numai să-mi spui când! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  4. Sezi cuminte, că numai de pe la 50 încolo nu te bucuri că s-au dus atîţia ani din viaţă.N-are importanţă faptul că nu ştii niciodată cîţi vor fi.
    Aşa că, tinerico, bucură-te, fii copil, fetiţă, adolescentă, ce vrei şi cum vrei, mai ales că acum ştii să apreciezi .
    Eşti cum vrei şi poţi fi de 60 şi la 20.
    Si pentru cînd o fi, La mulţi ani!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Multumesc pentru randuri! Atunci mai astept vreo 10 ani sa incep iar sa ma plang de alt prag 😉! Realmente, ajuta foarte tare ca poti fi ce simti, lăsând la o parte numarul vârstei. Intr-adevăr, am cunoscut oameni tineri cu apucături de bătrâni si invers. Am apreciat mereu sclipirea din ochii celor care sigilează undeva sufletul tânăr cat sa transpara la suprafața. Cand va fi, imi voi aminti de urare, multumesc!

      Apreciază

  5. Pentru fiecare dintre noi varsta de 40 de ani este o varsta la care ne facem un bilant. Hmmm cam ce am facut eu pana acum, cam ce mai pot sa schimb? ce pot sa fac acum? ceva memorabil desigur. Parca ne ia cu putina neliniste, dar vestea buna e ca nu tine mult. Eu n-o sa uit niciodata o intalnire cu o doamna draguta care imi spunea:” Stiti? eu cand am implinit 40 de ani si mi-au venit invitatii credeam ca vin sa se bucure de necazul meu!” Eu eram departe de acesta varsta atunci si m-am amuzat teribil, desi nu puteam nici sa-mi inchipui cum e sa ai 40 de ani. Acum am trecut de ceva vreme si de aceasta minunata cifra, am vazut ca nu trebuie neaparat numita criza, cred ca am adunat mai multa intelepciune si sunt recunoscatoare pentru toate etapele prin care am trecut si mai cred cu tarie ca tu vei fi la fel de scumpa ca pana acum si ca te vei imprieteni repede cu noua cifra care nu-ti va aduce decat un plus de charm.

    Apreciază

    1. Deci… Adica sa ma explic? As putea lasa o urma de mister dar nu este chiar asa subtil. Probabil subconștientul s-a activat bată-l vina, cum firea mea e intr-o continua cautare, iar visul meu din urma ar fi acesta. Printre altele, pe care stiu ca le voi face in cativa ani… Acum el primează 😊

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s