Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Arrival

161108_mov_arrival-jpg-crop-promo-xlarge2…Nu este ce pare a fi. Că vezi sau nu trailer-ul unui film nou, nu înseamnă că te duci echipat cu o noțiune concretă despre ce urmează să vizionezi. L-am văzut și am zis, filmul ăsta vreau să îl văd. Prin urmare, într-o seară leneșă de vacanță de iarnă, ne-am adunat și am ieșit la cinema. Eram toți 4 de acord, filmul ăsta vrem să îl vedem!

În ultimul moment s-a lipit grupului nostru mic un al 5-lea personaj, prietenul juniorului. The more the merrier, mi-am spus eu… Film SF potrivit vârstei, de ce nu?!

Ne-am instalat confortabil în fotolii, cu ochelarii 3D pe nas. Fac o paranteză, mă enervează să îi port 2 ore dar trend-ul acum e să vezi toate filmele în 3D, așa că cedez presiunii majorității. Îi șterg bine, aici sunt returnabili, prin urmare nu sunt personali, iar metodele de sterilizare/curățare lasă urme, pete ca de picături de apă. După ceva vreme mă obișnuiesc cu ei, dar la început mă sâcâie viziunea limitată și încețoșată redată prin ochelarii uriași. Cred că doar faptul că mă las absorbită în poveste mă distrage de la disconfortul ochelarilor. Gata, închid paranteza…

Filmul pornește delicat, cu vocea talentatei Amy Adams în background, cât să te seducă de tot. Povestea personajului ei, Louise.

”-I used to think this was
the beginning of your story. Memory is a strange thing. It does not work like I thought it did.We are so bound by time. By its order…”

Copila ce se naște dintr-o poveste de dragoste, adorația mamei, evoluția micuței Hannah ce se transformă pe an ce trece. Și dintr-o dată, cada-bum!! Durerea, durerea sfâșietoare, mută uneori, alteori violentă, acută, vocală, a pierderii. Garantez, orice mamă care s-a aflat în sală a trăit emoțiile ei cu aceeași intensitate. Recunosc acum, mi-am suprimat de mai multe ori efectul temerii unei pierderi pe perioada acestor 2 ore sau cât a durat filmul. A fost greu, pentru că de fiecare dată m-am pus în pielea Louisei. Iar Amy Adams, privită îndeaproape, este foarte expresivă. Gesturile ei sunt atât de grăitoare, încât nu e nevoie de multe cuvinte. Experiența ei devine a ta. Neliniștea, tristețea, teama, apăsarea, conflictul, neîțelegerea, realizarea, puterea de a continua, acceptarea, toate acestea le surprinzi cu excelență în jocul ei sublim. Eu o ador.

”I remember moments in the middle:
-I love you…
-I hate you!
And this was the end.”

Cum ziceam, nici o secundă nu a fost ceea ce s-a așteptat de la el. De la film, zic. În loc de clasicul SF unde ne invadează extratereștrii, intră în conflict, eroul principal îi doboară și culege laurii, aici urmezi șirul unei relatări de viață. Șir. Hmmm, dacă vreau să nu dezvălui prea mult o las așa, dar nu se poate să nu fiu leală firului urmat de istoria filmului, altfel risc să induc în eroare. Mi-a placut ideea timpului care nu este linear, așa cum îl percepem noi în mare parte. Îl percepem ca fiind linear, nu? A venit întru totul în asentimentul meu cum uneori mă trezesc visând cu ochii deschiși spre o depărtare nedefinită la un amestec de trăiri, momente, evenimente, episoade, care nu au cursivitatea timpului impus. Care se desfășoară nu neapărat pe o linie dreaptă, unde totul se întrepătrunde, trecutul cu viitorul sau cu prezentul. Ca atare, m-am regăsit în emoțiile și gesturile personajului deși nu am trăit o experiență atât de cutremurătoare (nu la acest nivel), dar nici nu mi-aș dori. Totodată, te simți una cu ea, respiri aerul ei, încerci să te smulgi din durerea ei și eziți: a fost? va fi? este? când…? Aș vrea eu să dau dovadă de tăria ce o poți observa de-a lungul filmului la personajul principal, ieșită în evidență însă prin fragilitatea și surpriza descoperirilor ei. Când în sfârșit a înțeles, respiri oarecum ușurat. Doar pentru o clipă, pentru că nu ai prea mult timp la dispoziție până să începi să te gândești. Să îi admiri decizia luată contrar tuturor evidențelor. Să te întrebi fugar dacă tu, având toate datele problemei, ai fi făcut la fel? Ai fi ales, știind cu desăvârșire ce va urma, să nu schimbi nimic, doar să dai curs istoriei așa cum urma ea să se desfășoare?

”-Come back to me. Baby, come back to me.”

Dezolarea…

Nu am idee cum a fost perceput, probabil plictisitor și lipsit de acțiune pentru o mare parte din public, garantat juniorul cu prietenul lui au tot sperat să se lase cu ceva action, iar la pauză deja se arătau blazați. Am zis pauză, da. Alt obicei ce nu l-am întâlnit prin alte părți, e pauza de 10 minute de la mijlocul filmului. Nu-i bai, prinde bine deși te smulge din derulare. Dai o fugă la toaleta, îți reîmprospătezi proviziile, pentru cei ce simt nevoia să ronțăie ceva în timpul filmului (eu nu, mă irită foșnetul constant atunci când e cea mai mare liniște în sală) sau și mai bine, auzi relatări detaliate, spoiler alert!, despre alte filme pe care dorești a le viziona în următoarele zile. În 10 minute am aflat toată tărășenia cu ce se întâmplă cu cei 2 pasageri din Passangers, ah nu, ba mai apare și căpitanul navei spațiale, fugar ce-i drept, sunt 3 în total dacă nu pui la calcul androidul… Și da, e mai multă acțiune decât în ăsta dins eara asta… Culmea, cu așa puține personaje! Ah da, ea se supără, el suferă etc… Băi, liniște! ARGH!! Am încercat eu să fac conversație cu junioara deloc interesată de o vorbă bună, să acopăr sunetele ce veneau din spate, să fredonez cât să creez zgomot în propriile urechi, degeaba, am aflat tot cu lux de amănunte. L-am savurat și pe acesta în ciuda experienței, dar devine alt subiect și nu vreau să mă îndepărtez..

Sosirea ființelor din alte sfere este ea însăși sugestivă, pentru că apare ca un act necondiționat al unei specii total diferite de a noastră, cu care comunicarea este imposibilă la început, ca mai apoi să fie facilitată pas cu pas și cu eforturi uriașe de expertul lingvistic, Louise Banks, împreună cu omul de știință, matematicianul, Ian Donnelly, interpretat de Jeremy Renner, ce lasă o amprentă bună asupra rolului. Puternic aici, nereușind să cuprindă realitatea de altădată. Abandonul…

Te pierzi cu ușurință în ambiguitatea momentelor, vrei să le pui cap la cap, dar nu ai toate informațiile, te macină: a fost? va fi? este… Mintea Louisei aleargă pe drumuri necunoscute, alteori bine știute, ezitante, dar sigure, e năpădită de amintiri, dar nu, erau doar proiecții, vise?! Nu, amintiri a ce va fi sau a fost? Ce este… Cheia limbajului dintre ei și extratereștri o găsește într-un colț al memoriei pierdut sau neștiut:

”Whats this term here?
-Mum…
– Mother?
– Hm?
– Sweetie?
– What s this term for that thing…Like a technical term…When we make a deal and we both get something out of it?
– A compromise?
– No…Like it’s competition, but both sides end up happy.
-An win-win?
-More sciency than that.
-If you want science, call your father.”

Mai târziu vine revelația:

”- Its a non zero sum game.” În prezentul în care era vitală descifrarea codului lăsat de vizitatori.

Ce să mai spun, mergi la Arrival fără așteptări bine determinate și savurează călătoria în timpuri dense, circulare mai degrabă și privește cu atenție spre tine, nu ai sentimentul că uneori nu înțelegi ce se întâmplă, că nu poți localiza în timp o trăire, un gând, o amintire?

 

 

Anunțuri

4 gânduri despre „Arrival

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s