Publicat în Călătorii, Ipostaze

E oare atât de greu?!

img_2233Romania este prin definiție țara contrastelor. Și a hiperbolelor, evident (de unde altfel nick-name-ul ce i l-am dat?!). Acum, am presărat ceva miere în poveștile dinainte, dar asta că mi-a ieșit în cale mierea. Am eu norocul ăsta. Că oriunde merg, nu scap de autenticitate. Dar clar, depinde de unghiul din care privești. Și cu ce ochi. Critici, contemplativi? Unde văd eu locuri idilice, poezie și visare, alții pot vedea exact opusul. Am redat romanța lor pentru că asa le-am perceput eu. Dar nu numai. Am ales o viziune. Am ezitat dacă să mă concentrez pe ce nu îmi place sau pe ce îmi place. A învins a doua variantă, petrec puțin timp acasă, de multe ori am respins ideea de a fura urâțenia locului. Aș putea continua efectiv și acum cu același ton, dar și-ar pierde cu siguranță din realism. Iar uneori efortul să scoți din cadru ceea ce nu cadrează devine obositor. Eu știu, oricât de cârcotaș ai fi, nu ai cum să nu observi și frumusețea pristină, castă, nealterată a unor lucruri, dar trebuie neapărat să închizi bine ochii la ce este dedesubt sau alături. Înalți privirea către orizontul mării, spre nisipul alb sclipind cu nuanțe de roz ireal din cauza scoilcilor măcinate și spui că ai ajuns în rai. Privești pe unde pășesti, și te îngrozești de ce remarci doar la o aruncătură de ochi: mizerie, dezolare, gunoaie… Acolo, da, la marginea plajei ce pare ruptă dintr-un vis frumos. Sau pe marginea drumului bine amenajat, nou nouț, ce duce în centrul vechi din oraș. Care oraș? Oricare… Și oamenii, nu mai spun de oameni. La polul opus doamnei cu prajitura de ciocolata din Oradea stau cu grămezile ceilalți. Cei care aduc mizeria la picioarele tale. Care încă aruncă coceni de porumb golași pe malul mării. Care scutură coji de semințe pe stradă, sub banca bine orientată de altfel, cu vedere spre piațeta (oricare piațetă centrală, vă las să vă imaginați) sau spre mare sau spre parc. Sunt apolitică. Nu merg cu discursuri ce ating sufletele politicienilor, edililor, gospodarilor orașelor din țară. Nu fac apologia lor și știu că aș leza pe mulți dacă aș comenta. Pentru că ei zilnic se lovesc de aceștia, au o întreagă istorie a lor… Dar, de bine de rău, am văzut amenajate coșuri de gunoi pe plajele Constanței. Uriașe… Din loc în loc, să fie la 200 de metri unul de altul). GOALE! La ce folosesc?! Să le bată vântul probabil.

Ah da, întru totul grăbiți, încrâncenați, neprietenoși. Ca peste tot, ați sări. Da, da, desigur. Viața i-a adus aici, ați continua cu insistență! Da, da, desigur. Știați că mulți din locuitorii Portugaliei trăiesc într-o sărăcie cruntă? Ca un contra-exemplu. Dar s-a constatat că portughezii sunt cei mai zâmbitori, calzi, umani, mai preocupați să mulțumească pentru ce au, decât să acumuleze frustrări pentru că nu au (am petrecut 3 săptămâni pe meleagurile lor, nu vorbesc din auzite…). Oricum ar fi, să nu mă îndepărtez prea mult, grijile zilnice și sărăcia nu i-a definit ca oameni. Au găsit plăceri mărunte dar satisfăcătoare pentru suflet. Nu știu… Cert e că nu e o scuză suficientă.

Din varii motive, m-a năucit atitudinea plină de dezinvoltură rău plasată, de elan deformat a multora. De la șoferul de maxi-taxi ce a urlat la mine că sunt o tămpită, cum nu știam exact numele stației ce o solicitasem, până la cel din spatele volanului unui land rover gigantic ce se urca ostentativ și insistent pe trotuarul unde stateam cuminte în așteptarea altui maxi-taxi. Am ales două expemplificări, atât, poate nu cele mai grăitoare, dar ele mi-au venit în minte acum. De ce mă supăr? Pentru că avem potențial, noi toți avem. E oare  atât de greu să nu te urci cu roțile pe mine cât aștept liniștită pe trotuar, numai și numai pentru că ești obișnuit să cobori din mașină doar în ușa farmaciei? Oare e atât de greu să furi 10 minute dimineața cât să strângi maldărele de gunoaie ce stau de streajă pe strada ta, în fața vilei ultra moderne cu vedere la mare? E oare atât de greu? Totodată, reperele se pierd undeva pe drum. Admit că nu sunt reprezentativi cei grobieni (deși îți pot ieși în cale cu o mare frecvență), dar există și ei, așa și-au găsit loc în relatarea mea. Oamenii aceștia te și privesc ca pe un dușman. Ce, ai venit tu aici să te lauzi?! Să ne remarci greșelile? Să comentezi?! Să ne educi?! Nu, am venit să sprijin economia locală… Mda. Am venit pentru că mă trage ața, pentru că nu mă satur și, mai ales, nu mă învăț minte.

Mă plimb pe plajă cu fetele mele dragi. Culeg scoici. Din cele mai rare. Nicăieri pe unde am fost nu am întâlnit așa cochilii frumoase, variate, colorate, cu sedimente vechi încrustate pe suprafața lor asprită acum de vreme. Câte ar povesti dacă ar vorbi. Apusul e sublim, cum nu ar fi! Noi suntem sublime, numai și numai pentru că natura da contur stării de bine, ne lăsăm vrăjite de magia momentului, de briza întețită, cu iz de furtună ce ne mângâie rochiile, de marea ce șopteste sub tălpile noastre goale, de nisipul ud, de părul răvășit ce insistă să vină în ochi, de companie. Mă aplec lacomă să mai culeg un specimen nemaîntâlnit de cochilie. Mă înveselesc subit, dar brusc încântarea se șterge de pe fața mea: lângă mâna întinsă spre scoică, zace un șervețel murdar, amestecat cu un rest de sandvici. Gata să le ia apa. Apa care ia orice i se oferă. Mă enervez. Aș vrea să văd doar partea frumoasă, dar nu reușesc. Nu reușesc. Singura consolare este că suntem împreună. De aceea vin, aici ne regăsim. E locul nostru de întâlnire. În aceste condiții, poți trece cu vederea unele lucruri. Poți închide ochii. Încerci. E greu să-i și mijești ca să vezi doar printre gene. Dar speri, speri că odată, cândva, mizeria va fi absorbită într-un neant. Va dispărea. Ca prin magie. Și atunci da, ai accepta: este o țară de poveste! Acum doar se vrea. Dacă prin vest oamenii sunt mai gospodari, e vizibil. Nu numai că te lași sedus de imaginile pastorale, atemporale, îngijite, curate, restaurate cu mare artă, de oamenii faini, cum spun ei, dar îți repeți și că ai mai veni o dată și încă o dată. În schimb, cu căt înaintezi spre sud, hm, se schimbă impresiile, priveliștea la fel. Imaginile alternează, cănd frumoase, excepționale, cănd dezolante. Alterate. Nu sunt doar localnicii. Cred că e împarțită vina. Turiștii lasă în urma lor mai multă mizerie decăt la ei acasă. De ce?!

Aici intervine opțiunea. Să alegi ce vrei să păstrezi în amintire. Dar și gândul: eu pe aici nu mai trec! E complicat. Gândul îl uiți cu timpul. De data asta, mi-am spus: nu mai merg cu mașina prin țara asta până nu va abunda de autostrăzi. Până când, oprită la o benzinarie pe marginea drumului, nu va mai trebui să îmi țin respirația sau să îmi spăl tălpile sandalelor după ce ies din toaletă. Atunci, și numai atunci voi reveni. Așa mi-am spus acum. Aș pierde probabil pariul peste un an, cum uit, uit ce nu-mi place dar îmi amintesc ce mă leagă.

Anunțuri

9 gânduri despre „E oare atât de greu?!

  1. Rămân la părerea mea: doar educaţia primită încă de la vârste fragede şi metodele coercitive pentru cei ce nu mai pot fi educaţi vor duce la o curăţenie atât fizică dar mai ales în relaţiile interumane! Că altfel or să intre cu 4*4 direct în farmacie! 👿

    Apreciat de 1 persoană

    1. Avem aceeasi parere. Si sunt convinsa ca este posibil. Revin de fiecare data cu speranta in suflet: poate s-a mai schimbat ceva… Dar nu… Inca nu. In schimb a crescut numarul celor care sunt vizibili si fac ceva intr-adevar. Civilizatia nu e pierduta definitiv printre noi romanii…

      Apreciat de 1 persoană

  2. E bine ca vezi si ca ne spui ce vezi.
    Poate asa, nu ne mai iluzionam noi ca e bine, ca e frumos si mai ales admitem ca trebuie sa ne asumam educatia, bunul simt si curatenie ( de toate felurile).
    Nu ma intereseaza strainii.Au si ei uritul lor pe care uneori il pot ascunde alteori nu.Dar ma doare cind ai nostri, plecati de nevoie sau fara nici o nevoie, gasesc un „acasa” mai putin curat, mai putin frumos sau chiar respingator.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Banuiesc ca nu sunt nici prima, nici ultima. Spun pentru ca intr-un fel ma priveste si pe mine, ma reprezinta desi fac orice sa ma scutur de imaginea asta precara. Pentru ca asta e, pe multi dintre noi nu ne reprezinta. Am auzit din ce in ce mai des de persoane ce merg pe munte si aduna gunoaiele, de altele ce coboara zilnic sa faca curatenie in fata blocului, desi nu e treaba lor… Dar cu spunea si dl Victor Ilina, nu e suficient ca se mobilizeaza cativa, sistemul ar trebui schimbat, incepand cu educatia din scoli, de la varsta frageda.
      Cand ajung in tara, caut evident locuri unde curatenia primeaza si ma inconjur de tot ce imi prieste… Dar, ies din oaza mea unde am baza, si tot ajung sa ma lovesc de aceasta realitate de care vorbesc.
      Din pacate, peste tot exista ceva ce te nemultumeste. Daca ar trebui sa fac o lista cu ce nu imi place aici, nu mi-ar ajunge un format A4… Dar nu ma identific cu ei, cu belgienii. Ma afecteaza regulile lor pana la un anumit nivel, dar la sfarsit cand trag linie, ma lasa rece, pentru ca eu nu sunt ca ei si nu voi fi niciodata. In fine, alta discutie…

      Apreciază

  3. Jos pălăria pentru modul în care ţi-ai expus punctul de vedere!
    Mă revolt deseori când dau peste urme ale nepăsării sau nesimţirii (scuze dar asta cred că e). Mi s-a întâmplat cândva să pufnesc în plâns într-o zonă de munte, văzând mizeria de neînchipuit lăsată de nişte „mari domni” după un grătar. Nu ştiu ce anume ar putea corecta asta, chiar nu ştiu. Amenzile mari? N-aş crede…
    Încă o dată, te felicit pentru cum ai pus problema!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Multumesc Potecut. Am fost doar o voce trecatoare, un ecou care probabil nu a reverberat prea mult, dar am simtit nevoia sa spun ca pe langa dulcegariile ce le insirui eu de obicei, observ si pata neagra, ce acum nu mai imi da pace. Nici eu nu stiu, daca as avea solutii concrete cred ca as ridica problema la alt nivel. Dar nu am, pentru ca sunt desprinsa de stilul de viata al celor din tara. De fiecare data cand revin, in afara de cativa prieteni si familie, nu ma pot conecta cu ei, simt o oarece disonanța. Am intalnit 3 grupuri distincte, cei revoltati ca si mine, care observa si militeaza pentru a se face ceva, cei care arunca cu nonsalanta din mersul masinii sau pe strada resturi si cei care iau realitatea ca normalitate si nu se simt afectati. Cei din urma sunt cei mai dificil de abordat, pentru ca daca asta e normalitatea, ce folos sa o schimbam?!
      Si eu iti multumesc inca o data!

      Apreciat de 1 persoană

  4. E, într-adevăr, un mare contrast între imaginile pe care ni le-ai descris în postările precedente și ceea ce ne-ai relatat acum. Se simte amarul din tonul tău, durerea și neputința pe care o simțim mulți atunci când avem parte de asemenea mizerii. Pentru că ele există aproape peste tot în țară, de la munte la mare, dar nu toată lumea o vede ca pe ceva anormal. De aceea persistă.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Recunosc, asa este… E chestie de optica. Ce vrei sa surprinzi intr-o imagine. Pentru ca mi-s dragi locurile pe unde am fost, le-am redat si aici. Daca nu apas pe declansator cand vad ceva ce nu imi place, este pentru ca de fiecare data sunt aproape socata… Inerta, lipsita de reactie. Ai pus punctul pe I. Multi nu vad anormalul din situatie. De aceea este atat de greu de schimbat… Incerc sa imi amintesc cand a fost ultima data cand nu am vazut mizerii la malul marii… Si nu imi amintesc. Cred ca niciodata…

      Apreciat de 1 persoană

  5. Monica, cum menționa Oazu Nantoi (analist politic și politician din Basarabia) „Mămăliga nu explodează”. Asta e realitatea noastră, o națiune puternică însă în ultimele decenii fără coloană vertebrală. Unde-i sîngele Dac din noi?!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s