Publicat în Călătorii, Ipostaze

Călătoriile mele în Hiperboleea

Nici nu lăsasem bine în urmă peisajele paradisiace ce aparțineau insulei noastre de suflet și imaginile grandioase imprimate pe retină din Toscana miraculoasă, că de abia pășiți pe tărâm nordic, am simțit așa o frământare, încât nimic nu îmi mai trebuia. La prima impresie, niciun lucru nu ar fi trebuit să îmi perturbe starea de bine, săptămânile lungi și leneșe de iulie, pline de o luminozitate aparte, amintirile proaspete, soarele cristalin de pe cerul belgian (o noutate de altfel la întorcerea din vacanță), toate îmbiau la liniște și mai ales, împacare de sine. Ei bine, nu! Nu la mine. Astfel, trag aer în piept cu putere și-mi înghit apăsarea, de altfel cum să îmi strig neajunsul când nici eu prea bine nu știu ce am?!

Neresemnată, debarc valizele la subsol, lăsându-le neglijent pe jumătate desfăcute, doar ce trebuia aerisit și împrospătat scos din ele și o întampin pe Lila ce se arăta cuprinsă de veselie că se umple iar casa atâta vreme goală pentru ea, a cărei singuratate fusese întreruptă doar de 2 fete dragi ce au vizitat-o zilnic. A doua zi dis de dimineață îl recuperăm pe K de la pensiunea unde ne aștepta nerăbdător după atâta vreme de separare, și pretind că nimic nu lipsește. Dar lipsește.

Aerul mustește de nehotărâre, iar eu aștept doar confirmarea plecării. O primesc în scurt timp, deși pentru mine a părut o eternitate, my better half (vocea rațiunii de altfel) anticipând ca întotdeauna, dorințele mele.  Ajunși acasă luni noapte, am luat decizia trepidantă și încărcată de emoții firești, să pornim iar la drum sâmbătă devreme. Sâmbătă?! Le-am zăpăcit (așteptarea nu era doar de partea mea). Acum le spuneam de departe: venim! „Venim spre sfârșitul lunii. Pe 27 pornim spre voi.” Însă mai trece o zi și eu tot nu aveam verdictul. Un alt sunet al telefonului. „Venim, venim! Pornim pe 25.”

-Cum, mamă, nu ziceai că plecați săptămâna cealaltă?!

-Ba da, dar…

Și apoi iar, o ultimă conversație la capătul firului.

-Plecăm sâmbăta asta, pe 23.

-M-ați zăpăcit, dragii mei! Dar bine că veniți!!

Știam eu de ce nu desfac de tot valizele, erau tocmai bune de îmbarcat iar în porbagajul mașinii după câteva adăugiri și selecții printre lucruri. Hiperboleea, fac o paranteză, atenție! a nu se confunda cu mitica Hiperboreea, închid paranteza, ne aștepta așa cum numai ea știe să aștepte, o țară care prin definiție se detașează de oricare alta de pe bătrânul nostru continent.

De fiecare dată îmi spun răspicat că eu pe acolo nu mai ajung, de fiecare dată îmi încalc promisiunea rămasă fără ecou. Poate nu revin cu regularitate, cum o fac alții ca noi, poate las să treacă un an, doi uneori, între aceste expediții, dar ceva inexplicabil mă trage spre Hiperboleea. Hmmmm, așa cum îi e numele, chiar și atracția ce o emană spre mine este exagerată. Ca o mamă ce a trecut prin chinurile nașterii, uit și eu câte nemulțumiri mă leagă de locul asta unic și o iau de la capăt cu nostalgia drumurilor ce mă trimit inerent spre el. Drumurile acestea străbat civilizații întregi până la granița ce separă Hiperboleea de restul continentului. Nu ele reprezinta confruntarea. Gonim pe autostrăzi ce își schimbă numele, ce străpung limite, hotare, limbi. Aceasta este partea ușoară.

De data asta am plănuit puțin diferit călătoria noastră. Facem prima oprire de recuperare în Viena, ce ne trezește amintiri din cele mai vii, e primul an când Budapesta e scoasă din calcul. În plus de această decizie, acceptăm și invitația unor prieteni dragi, desprinși și ei ca și noi din nordul adeseori rece pe perioada verii. Retrase pe un deal împadurit, departe de forfota orașului boem pe care eram nerăbdătoare să-l descopăr, casa și grădina de-o frumusețe acaparatoare, ce degajează personalitatea dragei mele prietene, ne-au întâmpinat ca și stăpanii lor, cu impecabilă bunăvoință și ospitalitate.

Bella, K îți simte lipsa!

Dar am luat-o înainte, o călătorie prin sau spre Hiperboleea nu se relatează pe sărite. Revin la drumul în sine, ce se vrea o incursiune în timpuri prezente, cât se poate de realiste. Și autentice, că asta e trasatura ei pregnantă, autenticitatea. Să nu ne grabim în a trage concluzii, acest cuvânt capătă valențe noi când vorbim despre Hiperboleea. Veți vedea mai departe.

Nu mă încumet să fiu șofer pe autostrăzile repezi. Îmi bate inima tare și tremur. Nu e de mine! Așa că stau cuminte în dreapta și privesc peisaje cum se derulează. Trag de mine să nu adorm și regret în tăcere că nu îl pot ajuta. Nu îi rostesc cuvintele, sunt de prisos. Știe. Lăsasem Viena în urmă și strabateam ca fulgerul țara de lângă. Monotonia drumului începe să se arate, dar înaintăm cu repeziciune, cum spuneam. Semnele de pe marginea drumului anunță deja apropierea de graniță și nu mai e mult până să pășim pe pământ hiperboleean. Navigatorul ne îndeamnă cu calm englezesc spre un drum național, mai avem înca vreo 60 km până la ‘controalele pașapoarte’. Peisajele capătă alte dimensiuni, derularea e mai lentă, viteza redusă, drum cu 2 sensuri de mers, cu câte o bandă pentru fiecare. Reușesc să observ numerele inscipționate pe plăcile mașinilor, destul de familiare mie: TM, AB, AR, CJ etc. . Inspir relaxată și într-o doară îmi vine să-mi intreb dragul:

-Vrei să te ajut să conduci? Parcă pe național m-aș simți în stare…

-Aici chiar că nu te las să conduci! vine răspunsul lui promt (parcă îl avea pregătit), însotit de un zâmbet larg. Nu ai idee ce înseamnă drum național prin sau către Hiperboleea!

-Hait! mi-am spus în barbă, ce mi-o fi venit!

Ridic din umeri, știe el mai bine ce spune… Continuând să îmi văd de ale mele, mă aplec să iau ceva (am uitat ce) din geanta de sub scaun și cum nu găsesc din prima, pierd secunde bune aplecată. Când în sfârșit ridic privirea calmă, într-o fracțiune de secundă calmul se spulberă luându-i locul groaza, atât nu îmi venea să cred. Ca o doamnă ce sunt, cu o voce afectată ieșită din străfundurile ființei mele, iese cel mai neaoș americanism folosit adeseori în injuriile cele mai banale:

-Fuuuuuuuck!!!!!! cu tonalitate plată, șoptit, dar nesperat de sincer. Se apropie fulgurant de noi, pe contra-sens, un șofer nebun ce nu mai avea răbdare, astfel depășind o coloană lungă ținută de un camion lent. Apreciez prezența lui de spirit, șofer înnăscut ce anticipează orice situație. Frânat, avertizat și tras deoparte. Dar rămân zguduită. Mă privește cu coada ochiului, râzând:

-Mai vrei să conduci?

QED. Bineînțeles că nu. Bun venit în Hiperboleea!

Vama Borș e mai mică și prin urmare  nu în drumul tuturor. Nu pierdem multă vreme la ea. Un ofițer cu chipilul dat pe ceafă, ah da, un trend printre reprezentanții legii hiperboleeni ce poartă uniformă, ne verifică actele, aleg să nu îl dau pe al lui K ce dormea leneș la picioarele mele, din comoditate, are acte mai în regulă decât un uman, dar mai ales pentru a evita o altă pierdere de vreme și iată-ne pe tărâm mult dorit!

Furată de pe drum, din mers…

img_1959-1

Oarecum flămânzi și dornici de o oprire, ne îndreptăm spre Oradea, primul oraș mare de lângă graniță. Familiar, dormisem acolo o noapte în vremuri demult apuse, îmi pare dintr-o dată mic. Și gol. Duminica după amiază se pare că localnicii au lucruri mai bune de făcut. Din amintiri, culegem informația că parcă am mâncat decent chiar la restaurantul hotelului Continental Forum, a cărui clădire se oglindește liniștită în apa Crișului Repede. Nu mai ezităm și parcăm direct la ei. Tresar când realizez că trec deja ușa rotativă cu al meu bișon în lesă: „Oare acceptă animale?” Dar receptionera nu reacționează, ba chiar ne zâmbește încurajator când ne menționează că e încă deschis restaurantul. Urcăm cu elan, mă izbește pustiul întregii săli, imensă de altfel și parcă regret că am ales această locație. Până la urmă dăm de un angajat, ne instalăm pe terasa primitoare și deși nepopulată, mult mai vie și caldă decât în interior. Regretul își pierde urma, oboseala zilei începe să se facă simțită, lăsăm cu toții garda jos și dăm frâu celor mai vechi doruri, dintre cele mai prozaice. Astfel comanda a debutat cu ciorbă, fiecare după poftă, fel principal, unii desert și alții musai cafea. Știți ce am observat la locuitorii acestei țări? Sunt fie indiferenți și la limita capacității de a fi binevoitori, fie calzi, necomplicați și grăbiți să vină în așteptarea dorințelor tale. Norocul meu a fost să dam din prima peste o persoană din a doua categorie.

Ne întâmpină cu un zâmbet complice pe buze și sugestii binevenite pentru comanda ce urma. Ceva ceva îmi spune că este o persoană agreabilă si nespus de serviabilă.    Personajele acestea sunt cât se poate de reale în Hiperboleea, constat eu oarecum surprinsă, în alte dăți te poți lovi de o cu totul altă primire …
Bun. Ca desert, îmi comand o cafea lungă, sunt plină la sfârșitul mesei copioase. Dragii mei au fost tentați de câte un dulce. Cafeaua servită cu promptitudine, după savurarea ei, profit de așteptarea desertului și ies la o plimbare cu K în grădinile hotelului, pe malul apei. Romantică incurabilă, le trimit poze ad-hoc cu peisajul suav, ei cu desertul de abia sosit.

Am oftat puțin că venise în absența mea, mai ales pentru prezentarea ce o ratasem… Urc, convinsă că ne adunăm lucrurile , timpul nu stă pe loc. Probabil că așteptase undeva în umbră întoarcerea mea, pentru că de abia intrată pe terasă, apare și ea cu o felie de tort de ciocolată ce mi-o întinde cu grație. Imaginați-vă scena demnă de Hiperboleea:
În picioare, față în față, ținând fiecare de marginea farfuriei. Eu uimită de gest și lipsită de reacție, deși figura mea întreagă sugera confuzia, iar ea toată numai zâmbet, refuzând parca să dea orice explicație.
Eu:
-Dar nu am comandat… Dau să împing farfuria.
Ea:
-Vă rog! Din partea mea! Ridică din umeri apoi ca semn că alte explicații nu are, invitându-mă din priviri la masă. Se îndreaptă spre dragul meu apoi, pentru a-i șopti ceva. Implicată, trag cu urechea, dar din tot susurul nu rețin decât:
-Doamna…nu…avut desert…trebuie…familie frumoasă.

Nimic concludent…
Privesc felia asta de tort ca pe un supliciu. Nu mai intră nimic! Am luat o gură obligată de situația incertă, nu poți răni sentimentele unui om așa ușor. Eu nu pot. Când primesc ceva, celebrez gestul cu apreciere. Ea pare mulțumită.
Am plecat de acolo împărțită între simpatie și incertitudine.

Clujul a fost pentru mine ca o oază într-un deșert hiperboleean. Prieteni construiți după aceleasi tipare ca și noi, locuitori fideli ai Belgiei, dar cu un loc minunat de vacanță și nu numai, cum acolo își au originea, prin acea zonă nestrabatută de noi până acum, ne găzduiesc pentru 2 nopți, cu generozitate, confort, farmec și un spirit de viață contagios. Gazde perfecte, persoane calde și sincere, ce să zic, doar sunt prietenii noștri! La ei acolo sus în gradina impecabil amenajată a casei lor, de pe dealul ce tronează deasupra Clujului, aflu o poveste ancestrală a bolovanilor cu forme ciudate ce se odihnesc pe pământ (sau la adâncimi nebănuite sub pământ), numai și numai în această regiune. Fascinante concrețiuni ale Feleacului. Alt lucru demn de Hiperboleea!

La ceas de seară  ne încumetăm să ieșim pentru a descoperi acest oraș transilvănean, când în sfarsit ne smulgem din toropeala dulce ce ne acaparase pe terasa umbrită, al cărui un ambient confortabil ne-a sedus din prima. Ce Cluj, ce vizite! gândesc eu, răpusă de leneveală… E tare greu să părăsești acest colț de rai. În cele din urmă ieșim…

Supriza este una dintre cele mai plăcute. Deși nu în perioada cea mai animată a anului, când studenții împresoară cartierele vivante ale orasului, nimerim totuși în mijlocul animației.

Terase și grădini ca din perioada interbelică stilizate cu rafinament unde poți comanda limonadă cu mentă proaspătă și miere, în abundență, cum ne place nouă.

O mică oprire la un magazin de gastronomie fină:

Un oraș vechi la a cărui ușă îți vine să bați. _1MT8625_039

Două vărfuri de clădiri gemene.

Istorie, istorie, istorie…

Gustări sofisticate și alese pe o terasă din Parcul Central, la ceas de noapte.

O cetate ridicată pe dealuri unde, târziu în noapte poți inspira răcoarea verii și mai ales, poți observa în toată deschiderea lui, Clujul văzut de sus.

Cu greu ne desprindem de toate acestea (oare de ce am ales să stăm atât de puțin?!), consolarea fiind că sigur ne vor aștepta în drum alte aventuri pentru care venisem pregătiți, cum altfel?!

 

Anunțuri

14 gânduri despre „Călătoriile mele în Hiperboleea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s