Publicat în Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Vestul sălbatic

1286507078_thumb_520Știți filmele acelea americane cu acțiunea ce se desfășoară în vestul sălbatic, exact când soarele e la amiază? Scena aia în care trece protagonistul pe uliță fără a fi țipenie de om în jur și în afară de muzica din fundal, se distinge doar scârțâitul ușilor batante de la bar? Ei bine, nu, nu am fost și eu pe acolo, dar in the middle of nowhere m-am simțit într-o după amiază toridă de vară, zilele trecute, când am purces împreună cu junioara în căutarea unui punct de contact al unei mari companii de livrări (Ups- nu interjecția ce s-ar impune, ci numele ei) ce nu ne-a găsit acasă atunci când a binevoit să treacă fără înștiințare în prealabil, cum se cuvine.

Pline de entuziasm, ea mai mult, nu eu (mie instinctul îmi spunea că mă angajez într-o chestie ce mă depășește), am căutat pe hartă locul cu pricina. Ea mai ales pentru că nu mai putea de nerăbdare să intre în posesia noilor ei teniși, dar și pentru că stătea în dreapta în timp ce eu mă țineam agățată de volan. Așadar ne-am dirijat cătinel spre orașul alăturat, la Carrefour-ul unde ni se precizase că Ups-ul avea o mică reprezentanță. Un birou probabil, mă gândeam eu, chiar poșta belgiană clasică mai are sedii mici în interiorul supermarcheturilor. Așa credeam. Relaxată că nu merg în necunoscut (la mine drumurile noi induc o stare de agitație suplimentară), amintirea subită a locației liniștându-mă (fusesem deja odată în trecere pe strada cu magazinul), am dat bice cailor putere. Entuziasmul nu ne-a părăsit nici când am remarcat parcarea, unde, din motive pur tehnice, am renunțat să mai parchez în cele din urmă (noroc că am găsit un loc lateral pe stradă). Era în așa fel amenajată încât sfârșeai prin a te întreba cum ieși din ea după ce îți rezolvi treburile. Chestiile inginerești depășindu-mă, am lăsat-o baltă.

Bun. Înarmate cu hârtia găsită peste zi în cutia poștală, am coborât și ne-am îndreptat spre ușile glisante automate ale supermarchetului. S-au deschis cu o ezitare – primul semn! Mă așteptam să constat ceva forfotă (obișnuită la acea oră), dar odată trecut pragul, m-a izbit sentimentul vag pentru început că am călătorit într-o cu totul altă dimensiune. Al doilea semn! Nu foarte mare, de cartier, dai nas în nas cu casele de marcaj de cum intri. Peisajul revelator era unul din cele mai statice. Caut cu ochii dezorientată o recepție ceva. Într-un colț văd un computer cu ecranul întors spre noi, nimeni la birou. Scanez bine împrejurările, să pot aprecia mai bine situația. Sentimentul acela că mă aflu oriunde altundeva decât în lumea reală, se accentua. Numai în vis mai trăisem senzația asta. Hmmm. Scanez… La casele de marcaj, 3 la număr, nici un angajat nu întâmpina cu bonjour-ul și zâmbetul plictisit de rigoare. La două dintre ele, câte doi clienți confuzi, ce priveau totuși ușile de la intrare, cu mult interes și aproape amuzati de cum se mai adaugă câte un client ce urma a fi înghițit de atmosfera silențioasă. Al treilea semn!

O doamnă dinamică în vârstă străbătea raioanele alert (în căutarea personalului,aflu mai tarziu). Singura persoană în mișcare de altfel. Un domn în vârstă cu un pachet în brațe aștepta împietrit la a treia casă, în spatele lui un alt domn cu aerul că este grăbit afișat pe figură. Fiecare cu hârtia lui în mână. Doamna dinamică avea și ea hârtia Ups. Dau doi pași înapoi, oarecum suspectă de <ăștia vor să îmi facă o glumă proastă, oi fi la camera ascunsă!>, când în urma mea aud că se deschid iar ușile ezitante. O tipă hotărâtă, trece pe lângă noi fără să sesizeze atmosfera, căutând la rândul ei recepția. Observ aceeași hârtie în mâna ei. Are aerul că știe ce vrea, o mai fi trecut pe aici, îmi spun.Îndrăznesc:
-Știți cumva unde exact se ridică pachetele Ups?
-Nu, și pentru mine e prima oara. Zâmbește dintr-o dată captând pulsul situației. Probabil nu are timp de pierdut, așa că după 2 minute, dispare.
Nu știam ce să fac. Nu mă clinteam de pe loc dar o trimit pe junioară în expediție:

-Vezi și tu dacă dai printre raioane de vreun angajat…

Eu eram prea ocupată să mă mustru că nu îmi ascult instinctele. Trebuia să îi fi sunat pentru a le solicita o nouă livrare! Nu mai era film în vestul sălbatic, era unul de suspans. Iar timpul dintr-o dată se scurgea foarte lent. Să fi trecut deja un sfert de oră…
Mă smulg din reverie și nu pot să nu admir atitudinea fermă a doamnei dinamice. Remarcă o ușă și ciocăne de două ori hotărâtă. Cum nu primește nici un răspuns, decide să o deschidă încruntată:
-Alo, cineva? Muncește cineva pe aici?!
În sfârșit, un tinerel răvășit își face apariția fugar pentru a îi confirma. Atât. Și pleacă iar. Acum mă simt ca în Alice. Oare să mă apropii și eu? Dacă deschis ușa și trec, mă fac mică, sau mare? Hai, Monik, îmi spun, doar nu ai mușcat dintr-o pălărie de ciupercă și tu. Nu mai cumperi nimic de la ei (asta era consolarea, daca tot ajungeam la Carrefour) și gata!
Intru în vorbă cu doamna ce îmi devenise foarte simpatică. Îmi explică scurt că nu era rândul ei, până să apar eu, mai pierduseră ceva vreme pe acolo. Domnul cu pachetul declanșase făra voia lui toata istoria. Ne spune că tinerelul de la personal i-a dat unul greșit drept pentru care dispăruse după ușa, în căutarea pachetului bun. Acolo rămăsese! Tic tac! Tic tac! Se deschide iar ușa, apărând al doilea angajat. Și ultimul! Tu unde fusesei pitit?! Privirile noastre consternate cam asta comunicau.

Avea pachetul buclucaș în brațe. Deja fremătam toți! Ne-am aliniat cuminți și vioi la case, chiar și noi cei fără produse în coș, doar doar suntem băgați în seamă. Clienții obișnuiți (cumpărătorii) păreau cei mai neafectați. Trec domnii, doamna dinamică și îmi vine rândul. Deja era multă activitate pentru cei doi tineri depășiți total de situație. Nu știu cum, dar noi cu pachetele am avut prioritate, s-au ocupat exclusiv de noi, cei cu mancarea in coș asistau cu interes. Nu mai spun nimic, ce să zic?! „Alooo, puțină organizare rogu-vă! Împărțiți-vă treburile!” Siderată, alung intenția de a face oridine și disciplină. Îi întind hârtia.
-Aaaa, mai bine spune-ți-mi numele, vă rog. Sau puteți să îmi arătați un id? E mai simplu să îl rețin așa, adaugă el.
-Sigur. Scot id-ul și îi subliniez totodată cu claritate numele. Nu vrei să-l notezi, insist eu?
-Nu, nu, nu. Am reținut!
-Ia măcar hârtia. Iar nu, nu, nu. Bine. Se îndepărtează de mine convins. De ce, nu știu. Aveam și eu convingerea mea. Îi spun junioarei:
-Pun pariu că într-un minut se întoarce să ne spună că a uitat numele?! Mă privește circumspect și cu oarece îndoieli, le știe mama pe toate!
Nu cred că am apucat să încerc să o conving, că a apărut în ușă, mai răvășit ca înainte. Râdeam deja. El zâmbea stângaci:
-Știți, am uitat numele!
Am schimbat priviri pline de înțeles cu junioara. Încrederea în mine îi crescuse brusc!

Am plecat de acolo și nici acum nu mi-e clar daca am visat sau nu. Doar tenișii ultra mega moderni, ultima modă printre adolescente, îmi amintesc că am poposit pentru jumătate de oră în mijlocul lui nicăieri. Unde nici musca nu bâzâia! Unde timpul și personajele stau în loc, încremenite. Unde nu aș mai merge a doua oară.

 

Anunțuri

24 de gânduri despre „Vestul sălbatic

  1. :)))) Hai ca pana la sfarsit m-am amuzat, dar au fost cateva momente cand am simtit fiori reci pe sira spinarii. La faza cu Alice m-ai dat literalmente pe spate, ce sa mai zic?! Thriller, teatru absurd, umor cat cuprinde, ne iei painea de la gura tuturor! 🙂
    Atat sper, sa nu visez la noapte chestia pe care am citit-o, si-asa am probleme… Unul dintre cosmarurile mele recurente e cel in care ma visez blocata in dedalicul labirint Ikea. Doar alarma mobilului ma mai scoate de acolo… 😀

    Apreciat de 2 persoane

    1. Multam, Oana! 🙂 Iti dai seama cum ma simteam eu trecand prin toate starile! Trebuia sa fii prezenta, abunda in detalii care mai de care ce frizau ridicolul…
      :))) Eu sper sa nu induc insomnii totusi. S-a terminat cu bine, junioara e fericita, eu am avut ce povesti ;).
      Iar rad singura pe aici!! Asta da cosmar! Eu intru in panica si dupa zeci de ani de cand il frecventez, nici pana acum nu l-am descifrat pe Ikea.

      Apreciat de 1 persoană

    1. Petru, mi-ai dat tema de cercetare. A trebuit sa ma documentez înainte sa iti răspund. 🙂
      Adică pădurea asta a noastra e un fel de Blair Witch Project? Daca spui ca-s apta, mai ca las totul (copiii) si dau o raita prin ea. Oricum vara asta plănuim o descindere pe tărâmuri romanești sa descoperim locuri noi si culmea, prima oprire e la Cluj :).
      Mie imi plac misterele, dar tu spune-mi, mai apuc dupa sa am ce scrie pe blog? Sau atat mi-a fost in pădurea Hoia-Baciu ?! :))

      Apreciat de 1 persoană

      1. Ahahaaah! Ma potrivesc! Am pus ochii pe ei, nu sunt eu genul adidas de oras, ca asta e marca, dar tot ma dau o tura cu ei! Am ajuns in situatia inversa. Cand isi ia junioara pantofi, imi spun, lasa, ca imi revin mie in vreo luna cand ii creste iar piciorul :))) . Eu balerini vreau. De toate felurile si culorile! Mai trebuie sa lucrez la stil cu ea 😉.

        Apreciat de 1 persoană

      2. 😄 Recunosc, si a mea imi ia balerinii. Cand cobor sa ma încalț cu ce imi pun in minte, hopa, sunt deja adjudecați. Chiar a comentat ca hmmm, balerini nu mai imi cumpăr, ca ii port pe-ai tai!

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s