Publicat în Monik sau d-ale mele...

Lila – nebuna mea dragă

Pisica nu a făcut niciodată parte din lista animalelor îndrăgite de mine. Pe la 4 ani, toate mi s-au întâmplat la 4 ani, vorba juniorului meu ce o perioadă lungă  se atașase de vârsta de 3 ani și jumătate: ”Când aveam eu 3 ani și jumătate…”, urma o întâmplare din marea aventură a vieții lui. Culmea e că povestea toate astea când avea vreo 5 ani. Trei ani și jumătate era vârstă de referință se pare. Așa și eu acum, pe la 4 ani, m-am speriat groaznic de o mâță ascunsă sub un maldăr de haine de pe fotoliul din dormitorul meu. Geamurile larg deschise îi dăduseră ghes să intre în casă și să facă ce știe ea mai bine (am descoperit asta zeci de ani mai târziu, când am devenit mama adoptiva a Lilei), să se ascundă printre perne și haine, universul lor preferat. De abia mă trezisem și probabil era ultimul lucru la care mă așteptam, drept urmare am căzut lată cât eram de mică. Mamaie m-a scos din încurcătură, m-a dus la o babă din vecini să îmi spună de sperietură, opinia generală a bătrânelor de pe stradă era că nu mai eram deloc OK.
Vag îmi amintesc un pahar cu apă, niște chibrituri arse, șușoteli și șoapte neînțelese și un deget uns cu nu știu ce (tămâie?!), proptit direct în mijocul frunții mele. Tămâie cred că era, parcă am și acum mirosul în nări. Așa că de la acea năzbâtie pisicească, am ajuns să port un oarecare dispreț față de felinele ce se perindau prin curți pe strada noastră. Toată copilaria mea am dat cu religiozitate 3 pași înapoi când traversa prin fața mea o pisică neagră și îmi scuipam în sân pătrunsă de o spaimă inexplicabilă. În acest mod s-au prins de mine câteva superstiții. De aceasta m-am eliberat târziu, când am cunoscut-o pe Deedee, sfinxul negru cu privire umană a surorii mele. Prețioasă și delicată, sfioasă și cu multă personalitate. Datorită ei am început să văd pisicile cu alți ochi. Încă nu ajunsesem la stadiul de a îmi imagina că aș aciuia una pe la casa mea, I am a dog person, ca să spun așa, sau eram, dar teama și prejudecățile se dezlipeau încet încet de mine. Perspectiva mi s-a schimbat de tot când m-am mutat la casă. Cuprinsă de neliniști în ceea ce privește rozătoarele eventuale, mi s-a spus scurt că o pisică mi-ar rezolva problema. Nu am meditat mult la asta, pentru că teama de soareci primează față de teama remanentă de pisici. Zis și făcut, am început să scotocesc toate site-urile unde se postează anunțuri legate de dorința mea arzătoare. Ezitantă, am pierdut vreo 2, până să mă decid să răspund la anunț, disparea câte un pui. Într-o duminică liniștită de septembrie am văzut de dimineață anunțul cu tricolora mea, ce avea aproximativ 4 saptamâni la vremea aia. Mi-a căzut cu tronc, sau ea era, sau m-a găsit ea pe mine prin magia undelor, cert e că nu am mai avut nici o reținere și am scris doamnei ce o dădea spre adopție. M-am dus cu juniorii să o vizităm, eu cu inima cât un purice, habar nu aveam cum să interacționez cu puia și ușor în gardă, așa sunt eu cu străinii, reținută. Aveam și  de ce, s-a dovedit, atmosfera era oarecum dubioasă, un aer precar, o igienă minimă poate (doamna părea în regulă, casa și grădina în schimb…), ceva mă făcea să stau în cea mai mare încordare. Drept urmare, timp în care puneam întrebări pe bandă rulantă, eram așa țeapană, încât madame aceea cred că se indoia că sunt cu adevărat interesată. O ținea în  brațe și ne spunea una alta (aici nu m-a lămurit când s-a născut, nu știa, mai avea vreo 3 pisoi ce erau promiși altor persoane, m-a înștiințat în treacăt că e păduchioasă – what?!!!). La ultima remarcă am tresărit ca smulsă din reverie și am dat un pas involuntar înapoi, aș fi dat mai mulți, dar era spațiu limitat. Grimasa mea i-a adus femieii un zâmbet pe față și a continuat sfătoasă:

-Nu-i grav, scapă ea de ei, dar fiind prea mică, ar trebui sa o tratați  undeva spre 7-8 saptamâni. Ochii îmi ieșeau din orbite cât cepele cred de stupoare, eu și insectele, păduchii și purecii – coșmar…

-Stați liniștită, că nu trec la oameni! mă asigură ea, iar eu incredulă dădeam din cap.

-A fost veterinarul și a tratat mama, din laptele matern trece ceva substanță și la pui, dar nu destul de eficient, mai adaugă ea încurajator.

-Haideți, nu vreți să o luați în brațe?! mi-o întindea insistent, derutată totuși de lipsa mea de reacție. Am împins junioara la bătaie, brava mea, doar – doar știe ea să se poarte mai bine decât mine. Și a știut, a luat-o, eu doar îi dadeam deoparte câte o șuviță lungă de păr ce cădea pe pisoiul păduchios. „Cică nu trece (păduchele)! La bafta mea, mâine sigur suntem toți plini de păduchi!”. Juniorul a devenit și el alert, a mângâiat-o, au alintat-o după care au zis cu determinare:

-Asta e, mama!

Asta a fost. Vreo 10 zile mai târziu ne-am dus să o luăm, pe drum googălind telefonul, junioara, nu eu, că eram prea ocupată să mă țin de volan, ușor amețită de ce avea să mi se întâmple: ”îmi iau pisică!”,  revenea gândul în minte… Și am găsit ceea ce am considerat toți trei că e un nume original, ce în sanscrită inseamnă jucăușă: Lila. Așa bine i s-a potrivit, nu aveam idee ce caracter are, dar i s-a lipit ca o mănușă. Era predestinat.

-Nu uitați să o tratați într-o săptămană! îmi strigă femeia când ieșeam pe ușă, grăbită să las în urmă atmosfera ce nu îmi dădea pace…

-Adică nu a scăpat? am întrebat eu firav și cu speranță agățată în voce.

-Ah, nu, v-am spus, relativ, nu or mai fi prin păr, dar sunt ouăle…

Ouăle erau cu miile, am constatat cu groază la o aruncatură de ochi mai atentă…

-Dar nu trec, doamnă!

-Nici la câine? îmi vine mie să întreb inspirată.

-A, mai bine nu îi tineți împreună.

Așa am și făcut după ce am verificat părerea avizată a veterinarului care a lăsat-o să i se urce și în cap. Am ajuns acasă cu mâțul plângând de disperare, se știe că pisicile nu iubesc drumurile cu mașina, nu iubesc deplasările în general… D, singurul ce încă se mai împotrivea ideii de a ne înmulți membrii familiei, nu era acasă. Și bine se potrivise. Nu eram pregatită să îi povestesc de musafirii din blana Lilei. Am depus pisica ce ocupa temporar cușca de transport în mijocul casei, să îi dau vreme lui Karamel să se acomodeze cu ea. El nu și nu, intrusa îl scotea din minți. Ea hâsâia și se înfoia, el mârâia și turba. Am lăsat pe mai încolo împrietenirea lor, cum ardea altceva. Am venit decisă să îi fac baie. Am cumpărat soluții blânde ce nu agresează puii, nici acum nu știu cât de eficiente au fost, le-am turnat în apa caldă dintr-un lighean și fără experiență, am scufundat-o. Îmi încăpea în palmă, nu era dificil, numai că după primul botez, învățase cum să se prindă cu labele de margini și să opună rezistență. După zgârieturile de rigoare, am decis că e nevoie de 4 maini, A fiind foarte implicată în proces. După o săpuneală zdravănă, am observat că ouăle nu se dădeau duse și pace. Am repetat acțiunea de 3 ori, în 3 ape curate și tratate cu soluție. Părul ei lung m-a insiprat, am luat o foarfecă și am tăiat! Nu am chelit-o. Arăta la sfârșit ca o pisică cu păr normal. Era doar ciufulită și cârpită pe ici pe colo. Am periat-o compulsiv, după care am cazat-o în baia copiilor. Unde și-a petrecut de altfel prima săptămână în casa nouă. Până am fost sigură că nu a ramas ou în părul ei moale și frumos colorat.

Lila e specială, nu numai din cauza modului în care a intrat în viața noastră, ci pentru că așa e ea. Capricioasă, zvăpăiată, jucăușă, vorbăreață, nebuna mea ce îndrăgește florile, răsfățată, hipopotam lipsit de grație ce tropăie la ore ciudate din noapte, felină autentică în restul timpului, vânătoare înnăscută, plină de curiozitate, iubăreață într-un fel foarte personal, mereu flămândă și pusă pe harță mai tot timpul: „te mănânc!! spun privirea ei îngustată, urechile date pe spate și colții ascuțiți ce se dezvăluie… E Lila! Și de cele mai multe ori mă regăsesc în ea. Nu degeaba, mai în glumă mai în serios D mă alintă adeseori:

-Lila, stai cuminte!

Și pentru că aceasta comparație nu se poate opri aici, ieri am constatat cu stupoare că am atribuții pisicești până la capăt.

Lila nebuna, cum îi spun eu cu drag, că doar e a mea, pisică de casă exclusiv și preocupată cu igiena personală, s-a gândit ea îndelungat că o litieră banală de pisică nu îi acoperă nevoile ei maniace de curățenie. Și dacă timp de câteva luni a acceptat nisipul așa cum era el, ținut sub control de subsemnata, a hotărât să își mute toaleta în verandă, piesa mea preferată din toată casa. Și nu oriunde, ci la poalele palmierului preferat al lui D, un copac splendid, ce tronează într-un ghiveci urias. Când m-am prins, era prea târziu. M-am dat de ceasul morții să repar greșeala ei, ea nu și nu, se încăpățâna să revină asupra faptului. Am pus tot felul de propteli, am improvizat, până când am pus o plasă  deasupra pământului. Nimic, ea și mai abitir revenea, plasa nu o împiedica.

M-am încumetat ieri să apelez la soluții  drastice. Am luat un spray anti-pisică, da există, auzisem, dar mi se părea barbar. Am luat 15 kile de pietriș din brico și m-am dus țintă pe verandă să pun capătsituației  enervante. Lila mă cerceta curioasă, Karamel suspicios. Nu a dat nici un semn zăluda că ar deranja-o metodele mele de a o opri să se folosească de copac. Părea că știe după forfota momentului că am niște gânduri, dar asta nu o perturba deloc. A asistat cum tai pungile și mă chinui să desfac dopul de la spray (deloc toxic, pe bază de ardei iute și piper ce declanșează o reacție alergică la mâțe și cam atât, doar că pisica în urma reacției devine circumspectă și nu se mai apropie de sursa alergiei), cum dau să renunț frustrată că dopul se învârtea în gol („fir-ar! și e nou!”). Îmi  amintesc brusc calvarul curățatului litierei de 3 ori pe zi, să îi creez condiții excelente excentricei și felul abrupt în care o privez de palmier (toaletă), pentru că încui ușa la verandă. Și revin. Zgâtia după mine, Karamel la fel, umbrele mele zilnice. Victorioasă apăs pe clapa de la spray și dau două fâsuri, hai trei, că zice pe etichetă că nu e nociv, vântul nu bate prin verandă să împraștie jetul, nici o reținere din partea mea. Lila fascinată (da, ceva ablsolut necesar de menționat) se apropie (cum de mică a prins o pasiune pentru apă, lichid în general). Nu contează că e amestecată cu detergent sau produs de spălat parchetul, că e apă de ploaie pentru flori, pură sau amestecată cu îngrășământ, Lila e cu nasul în ea, hotărâtă să o guste, iar eu să o cert. Acum, ploaia fină a jetului se dispersa uniform la poalele copacului, Lila pășea prudentă printre picioarele mele, prea mă agitam atât, Karamel atras și el în joc. Dintre toți, doi au fost loviți de alergie instant. Mai trebuie să precizez că Lila nu a avut nici cea mai mică reacție?! Că eu și Karamel ne-am bulucit pe ușa îngustă, să ieșim mai repede la aer curat, strănutând cât ne ținea inima, iar ea se plimba intrigată doar în jurul ghiveciului, încercând să înțeleagă ce plan machiavelic mai țeseam eu?! Nu mai spun. Cu respirația ținută am intrat iar să arunc și pietrișul peste pământ. Lila, hipnotizată a sărit cu apucătură de felină clasică în ghiveci, pentru a le studia mai bine. Eu am ieșit afară și am stranutat un sfert de oră, dar înainte am deschis toate geamurile din verandă și am aerisit câteva ore. Timp în care ea și-a văzut de ale ei netulburată.

Mi-am învățat lecția, de atunci nu mă mai apropii de palmier… Aparent, pisica din mine a biruit!

 

 

Anunțuri

17 gânduri despre „Lila – nebuna mea dragă

  1. Minunată povestea! ❤ Și eu sunt tot ceea ce se cheamă a dog person, dar nu exclud un coup de foudre pentru o pisucă scumpă… Am disponibilitate afectivă. De când nu mai e Snoopy, bichonul meu iubit, în sufletul meu e mult loc care ar trebui umplut. 😊

    Apreciat de 2 persoane

    1. Multumesc, Oana 😘! Eu cred ca si impenetrabil emotional sa fii, e greu sa rezisti unei bule de par vioaie ce iti cerseste atentia :). Eu nu am rezistat. Cand ti se comunica: sunt si eu mic si am nevoie de tine! Eu cel putin, ma topesc ;). Te inteleg, nu stiu cum e sa nu mai il ai, nu vreau sa ma gandesc, dar imi imaginez ca lasa un gol… Eu nu vroiam sa iubesc o pisica. Si voilà, am sfarsit prin a o indragi si a o trata ca pe un membru al familiei😊.

      Apreciat de 1 persoană

      1. :)))) se spune că atunci când femeia vrea o schimbare, începe cu părul. Apoi, cu blogul. Și pe mine mă tot bate gândul. Numai că io-s mai radicală, aș trece pe domeniu propriu. Încă mai rumeg ideea.

        Apreciază

      2. Cum ziceam, de par nu ma ating, sunt foarte multumita de cum arata zilele astea 😄. La domeniu propriu nu m-am gandit. Eu ma joc mai mult pe aici… Sunt mica intr-o lume mare 😉.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s