Publicat în Ipostaze, Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Paradoxul unei zile de 22 martie

IMG_9666

6:50 dimineata

Citesc in graba dar cu o mare doza de interes un articol recomandat de sotul meu, articol publicat pe un blog simpatic pe care de altfel vi-l si recomand, http://waitbutwhy.com/2014/05/fermi-paradox.html (chiar cititi-l, merita!). Ma las usor acaparata de subiectul tratat, suntem sau nu singuri in univers, mai bine zis, celebrul paradox al lui Fermi. Nu reusesc sa il termin, dar imi propun sa il reiau cand ajung acasa, dupa ce las copiii la scoala. Imi ramane in cap insa cele 3 formule, ipostaze daca vreti, ale umanitatii, comunicate sec de autor (ramane sa citesc pana la capat ca sa trag o concluzie definitiva):  ”We’re rare, we’re first, or we’re fucked.”

7:30 dimineata

Stirile pe radio NRJ de la si 30 de minute. Nimic nou sub soarele matinal.

7:48 dimineata

V coboara din masina, il las in drum la colt si merge pe jos pana la poarta scolii. A are alt ritual. Ramane cu mine inca 20 de minute. Nu se grabeste ca el. Fac inca un tur, caut un loc de parcare, o las moale si lenesa inca in masina si cobor langa pentru niscai nevoi ale lui K, deh, e prima lui iesire din zi si e musai sa il las langa un copac. Urc zgribulita de primul contact cu aerul diminetii si constat ca s-a facut 8:00.

Stirile de la 8:00 sunt repetitive, nu adauga nimic nou la informatii. A insa e curioasa si da sonorul mai tare. Ma intreb ce are, de obicei asculta muzica cu mai multi decibeli, nu stirile. Dar nu dau importanta gestului. Vorbim, sa treaca vremea. printre altele:

-Mami, mi-ai incarcat creditul la telefon?

Ups! Imi spusese ieri dupa amiaza ca nu mai avea credit pe cartela, dar cum nu sunt cea mai tehnologica persoana, am amanat sa las asta in grija lui D, cand o ajunge si el pe seara acasa. Evident, am uitat.

-Nu iubita, am uitat, dar oricum nu ai nevoie, vin devreme azi, te astept la colt, o sa ma gasesti acolo, nu avem nevoie sa comunicam.

Aici discutia se incheie, amandoua coplesite de sentimentul de siguranta si liniste, ce naiba sa ne perturbe rutina?!

8:15 dimineata

Cobor din masina la celalalt colt al scolii, la binecunoscutul bar unde ne astepta pe mine si prietena mea, prima, ah, nu, a doua cafea din zi. Scurta, cat sa ne intremam si sa pornim fiecare in treburile noastre. Ma asez plina de entuziasm. Nimic nu altera sentimentul ca voi avea o zi pozitiva. Parca si primavara se simtea in aer, o blandete ce saptamana trecuta nu o simteam inca. Numai bine ca imi aduce un cappuccino indoielnic, chelnerii obisnuiti nu erau prin zona, iar patronul regulamentar, cu sort, si-a dat el silinta, insa nu cred ca mai facuse cappuccino in viata lui. Nu, nu ma destabilizeaza nici asta, radem amandoua de aspectul nespumos al bauturii fierbiti si ne impartasim noutatile. Nu prea mult, ca suna telefonul meu. Dragul meu D ma prevenea de ceea ce intr-adevar a reusit nu numai sa ma destabilizeze, dar sa imi blocheze emotia si reactia, lucru ce l-am constatat mult mai tarziu.

-Cobor din masina si tocmai au incheiat stirile (da, era putin trecut de 8:30), au fost 2 explozii la Zaventem.Suna in tara sa linsiteti familia, sa nu isi faca griji…

Cu lentoarea socului, incerc sa ii explic prietenei dar nu apuc, ca sotul ei o suna si el. Ne adunam lucrurile si pornim la casele noastre.

9:05

La volan, in drum spre casa. Cu coada ochiului vad ca am primit un mesaj pe whatsapp. Sora mea, draga mea sora…

”Sunteti bine?”

9:38 dimineata

De aici incepe harmalaia si panica, sentimente ce nu ma vor parasi de-a lungul zilei. D ma suna din nou pe telefonul de acasa sa ma informeze de ultimul atentat de la metrou, in cartierul european. Ma blochez. Imi sugereaza printre altele sa ma informez la secretariat, la scoala, ce masuri au luat cu copiii. Privesc in gol. Pun mana pe telefonul mobil si incerc sa imi sun prietena. Ea stie sa ma linisteasca. Dar, enervant, apelul nu vrea sa porneasca spre ea. Incerc sa scriu un mesaj, nu pleaca nici el. Ma panichez. Tot eu ma calmez singura: Hai ca devii paranoica! Verific in transa tot felul de numere, sa vad daca porneste vreun apel. Nu, nu merge nimic! In blocajul meu nu gasesc optiunea simpla a telefonului fix. Tarziu realizez ca il pot folosi. Cateva secunde bune am avut impresia ca nu reusesc nici de pe el. Aud vocea prietenei linistitoare in receptor:

-Linisteste-te, o sa fie bine. Sunt bine copiii.

10:04

Sunt, sigur, dar cum pot sta eu aici degeaba?! Scriu un mesaj, care si pleaca spre reprezentanta parintilor ce imi e si amica. Nu primesc raspuns. Dar aud zgomotul primirii unui email. Cu gest febril deschid emailul. Directorul scolii comunica cu parintii. Pe scurt, ne instiinteaza ca la ordinul politiei locale au hotarat sa inchida scoala. Nimeni nu iese, nimeni nu intra. Nu imi place cum suna, eram pregatita sa ies, sa incarc masina cu oricati copii ar intra si sa plec la mine in suburbie, unde aparent totul e calm.

Mesajul ma perturba mai tare. Nu stiu prea bine de ce.

10:10

Isabelle, prietena fiicei mele imi scrie un sms:

”Au avut loc explozii la Zaventem si Maelbeek.Scoala e inchisa.” Tremur, de obicei in momente de panica, momente dramatice sunt scursa de emotii, vida. Fara reactii,  totul parand ireal… Ma copleseste gestul ei micut, sincer, de a ma informa in felul ei ca sunt bine, stie ca A nu are credit. Probabil A i-a sugerat sa ma caute… D suna chiar atunci. Afla si el ca A nu are credit si se grabeste sa intre pe site-ul furnizorului de retea mobila ca sa reincarce cartela fetei. Reuseste cu greu. Noroc ca ea primeste automat mesaj de reincarcare. E fata desteapta, o sa observe chiar daca il tine pe mute.

10:16

”On est bien.”, ecoul vocii Isabellei. O rog sa ii atraga atentia si lui A ca are cartela incarcata. Inca se comunica greu. Mesajele refuza sa se trimita, apleurile sa plece. Dar din cand in cand pleaca…

10:23

Telefonul fix suna intr-una. Am pierdut sirul minutelor ce se scurg, sirul apelurilor, mesajelor, pe fb, pe whatsapp, pe mobil. Cand merg, ca se ineaca tot timpul.

In toata agitatia realizez ca de la V nu am nici un ecou. Copiii vorbesc intre ei la scoala, sunt convinsa, deja se informeaza cine cu ce parinte a vorbit si ca s-a dus vestea mai departe. Dar, totusi, mi-as fi dorit sa stiu de la el. Ii scriu. Nimic. Scriu iar. Nimic. ”Vlad!!!”. Nimic.

10:53

Sunt ca un leu in cusca. Nu am stare, nu ma pot concentra. Am vorbit cu prietene ce puteau sa fi fost la locul atentatelor. M-am bucurat ca sunt bine. Am vorbit cu parinti ingrijorati. Am cautat un sens, exista?! Dar nu ma pot linisti. Totul pana la copii. Control freak cum sunt, am senzatia ca nimeni, dar nimeni nu ii poate proteja ca mine. Si nu am acces la ei. E innebunitor.

11:01

Suna mama. Outch! M-a prevenit D ca as face bine sa o sun si sa ii confirm ca sunt bine. Dar ma bazam pe faptul ca nu urmareste stirile in timpul zilei. Nici prin cap nu imi trecea ca va afla de la prietene. Moment emotional, evident, ma asculta si ma linisteste. Tot ea. In timp ce vorbeam, o suna vara mea pe celalalt telefon, verisoara ce nu am mai vazut-o de 14 ani.

-Tanti Mioara, e bine Monik? Tocmai am vazut la stiri…

Multumesc, Dana, pentru grija! E mare lucru…

Bing! Bing! 2 mesaje se afiseza pe ecranul mobilului meu.

-Mama, stai o secunda ca scrie A.

Aproape nu mai respiram.

-Stau mama…

Incerc sa descifrez, dar cum romana e a doua ei limba, e mai bruta exprimarea. Plus ca a scris in mare graba, se vede… Citesc cu voce tare. Mama asculta. Vocea imi tremura si nu pot termina. Ma adun, ma concentrez si inteleg. Dar ma sfasie ca nu ii pot aduce acasa.

  1. ”Nu putem sa iesim sau sa intram in scoala : ordre de police. Si a venit educatoarea sa ne zică ca suntem in securitate dar totuși ca sa fim și mai in securitate nu putem sa iesim afara, deci recreație in clasa dar recreație mare si in holuri. Si la recreație mare pot iar sa vorbesc dar in SMS si dacă vrei sa zici ceva personel poți sa suni școala cu fixul.”
  2. ”Normalement iesim tot la 15:45.”

-Sunt bine, mama. Dar ma scoate din minti ca nu ii pot lua…

11:16

Un schimb de mesaje cu A. Ce bine ca i-a autorizat sa isi foloseasca telefoanele, era cumplit sa nu avem vesti direct de la ei, oricat ne-ar fi linistit cu e-mail-uri directiunea.

Eu: ”Iubita, pot sa vin sa va iau mai devreme?”

Ea: ”Nu cred dar tinem legatura”

Ea: ”I-ai zis si lui tati? E ok? Si tu?” Ma topeste, iubita mea draga, toata dragostea ei concentrata in doua intrebari firave. O ador!

Ea: ”Sa terminat recreatia, iti mai vorbesc la pranz si daca vrei sa-mi zici ceva, telefoane scoala” . Ce? Incerc sa descifrez iar tot ce a scris, sa pun cap la cap. Aha, pot suna la prefect sau educator si cere sa vorbesc cu copilul daca vreau. La ce bun, sa imi auda vocea tremuranda. Nu, mai bine nu. Vor fi bine. Imi tot repet ca scoala nu va fi vizata. Dar ca orice mama nu alung gandul usor. Nu imi da pace faptul ca o stiu pozitionata chiar langa o statie de metrou mare… Mai e si catolica. Pentru mine in situatia data nu e cea mai buna acoperire…

Eu: ”Da iubita, suntem bine amandoi. Va asteapta tati la scoala.Te iubesc!”

12:13

Imi fac un sendvis. Ma doare capul atat de tare ca as da shut down la tot. Sa ma calmez, cu ce? Imi fac si o cafea, mare, fierbinte, cu putin lapte. Dau sonor minim la tv, nu mai pot sa aud la nesfarsit aceleasi stiri. Mai arunc cate un ochi, dar e devastator. Incerc sa ma bucur ca nici un cunoscut nu a fost implicat in atentate. Bucurie searbada, ce lume stramba! As vrea sa ma bucur pentru toti, pentru orice fiinta de pe planeta asta ca e bine, dar frustrant poate fi ca nu e posibil. Imi revine in minte ultima concluzie a lui Tim Urban, autorul blogului de care va vorbeam, noi ca specie, am impresia ca „we’re fucked”. Nu ca am fi singuri in univers, sau dimpotriva ca e iminenta aparitia unei specii extraterestre asa evoluate incat ne-ar coloniza intr-o clipita, ci ca intre timp, ne vom distruge noi singuri, cu sanse de reusita maxime!

12:35

Trebuie sa termin articolul, sunt curioasa ce speculatii a mai facut. Dar sunt amortita, oricat as vrea sa ma detasez, numar minutele pana imi vin copiii acasa.

13:01

A imi confirma ca a vorbit cu frate-sau si ca l-a anuntat de schimbarea din program, adicatelea ca va veni D sa ii ia.

13:30

Si sora cea mica de pe alte meleaguri straine ma cauta ingrijorata. Sunt bine draga mea!

13:41

V imi raspunde intr-un final!

”Sunt ok mami”. ”Telefonul meu era pe mut”. Asa mai merge, acum am avut contact cu amandoi!

In ce lume traim dragii nostri?! Cat de paradoxale sa fie vremurile in care traim ca sa realizam cat de marunti suntem? Ca la scara larga avem griji mai mari decat afirmarea personala, jertfe inutile si brutale, crime nejustificate, lupta de putere, alergarea dupa himere.

Ce sa-i invat pe copiii mei din aceasta expunere bruta la viata? Cand le bat educatorii la usa clasei sa le explice ca sunt in stare de alerta si ca li se limiteaza iesirile si accesul in curte pentru siguranta lor.

Unde sunt preocuparile nobile? Cand s-au pierdut?! Cand ne vom opri din aceasta goana nebuna? Unde e sensul vietii cand suntem dispusi sa o luam cu atata usurinta? Cand ne vom indrepta spre griji cu adevarat reale: sa fim buni, onesti, lipsiti de incrancenare, preocupati de evolutia noastra spirituala nu materiala, atenti cu planeta noastra fragila, sa privim cu umilitate spre marea enigma a vietii si  spre aparitia noastra in acest univers infinit, sa respectem fiecare viata demna de aerul ce il respira ? Cand?!

Cate victime sunt necesare trezirii noastre la realitatea crunta? Putem lua masuri? Intr-o lume fara masura, mai este posibil asta? Suntem in siguranta?! Suntem o civilizatie pe cale de disparitie adusi in acest punct din cauza malitiozitatii ce ne domina impulsurile prime?

Ps. Imaginea ce insoteste textul e ad-hoc. Eram intr-un schimb de mesaje cu sora cea mica cand am surprins-o pe Lila pisica mea curioasa si preocupata sa verifice daca mi-am modificat statusul pe pagina mea de fb, sunt ”safe” sau nu?

 

 

 

 

Anunțuri

19 gânduri despre „Paradoxul unei zile de 22 martie

    1. Tu stii, ca am mai povestit de acest sentiment. E cumplit. Stii ce e mai strigator la cer, s-a anuntat oficial in seara asta ca scolile vor fi deschise maine! Cum asa?! Si multi considera normal. Eu nu inteleg cum nu vad absurditatea deciziei ministrei invatamantului! Multumesc de ganduri! Foarte tare…

      Apreciat de 1 persoană

      1. Cu drag! Hmmm… De ce oare nu mă miră? Știi, azi mi-am dezgropat amintirile de acum un an, când am venit în Bruxelles. Sincer, am avut o senzație de nesinguranță, deși eram în centru, nici măcar la periferie.

        Apreciază

      2. Imi amintesc ca ai fost aici. Sentimentul l-am avut si eu de cateva ori din varii motive. Dar cred ca il poti avea oriunde. Acum insa e coplesitor. Cred ca e inimaginabil ce simt familiile victimelor de azi. Familiile ramase in urma victimelor de atentate din lumea intreaga de-a lungul acestlr gen de conficte…

        Apreciat de 1 persoană

  1. Monik, draga mea!!! Doamne, prin ce aţi trecut. Nu pot decât să îţi trimit multe, multe gânduri bune deşi nu ştiu în ce măsură ajută asta. Azi dimineaţă primul gând a fost la arakelian, nu ştiu ce a fost în capul meu de aveam senzaţia că tu eşti în altă zonă. Putere multă şi curaj. Te îmbrăţişez!

    Apreciază

    1. Multumesc mult Potecut, orice gand bun face bine! Eu sunt dintre cei norocosi, care nu au ramas cu traume vii dupa ziua de ieri. Dar emotional suntem toti afectati.
      Nu stiu cine e arakelian… Da, sunt in zona. Nu declar cu incantare. Dar sunt. Te imbratisez si eu!

      Apreciază

  2. Numai in locul vostru sa nu fi fost . Ai dreptate in legatura cu luarea masurilor, pai, pana cand ? Vezi tu ? Noi gandim ca niste oameni civilizati , pe cand ei , nu. O data, de doua ori, de n ori , dar pana cand sa fim indulgenti ? Putem sa-i aducem la gradul nostru de civilizatie ? Nu pe toti . Atunci ce facem cu restul care nu vor si care ne vor raul ? Cu vorba buna nu se poate , clar ! Atunci ?

    Apreciat de 1 persoană

  3. Să citesc așa ceva la 4 dimineața, îmi piere tot somnul (nu că aș avea unul, dar…asta e dintr-o altă poveste)

    Trist, extrem de trist! Mă doare sufletul când văd atâta ură și răutate și mă întreb și eu, la fel ca fiecare om, când vor înceta aceste atentate? Dar în minte găsesc imediat răspunsul: „niciodată!”
    Pentru că nu trăim într-o lume de sticlă în care toți oamenii sunt buni, educați, civilizați ș.a.m.d. Trăim într-o lume imprevizibilă! Acum ești în clipa următoare nu se știe. Important este cum ai trăit până acum față de tine față de cei din jurul tău. Restul sunt detalii efemere.

    Mă bucur că sunteți bine! Domnul să vă poarte de grijă în continuare. Sincere îmbrățișări!

    Apreciază

    1. Whiteeclipse, mulțumesc pentru gândurile tale foarte matinale (sper sa fie ceva trecător lipsa somnului). Citeam acum in presa locală, de fapt tot citesc zilele astea, mărturisiri ale parinților copiilor pierduți in atentate. Ca da, au murit tineri… Sunt încărcate de demnitate, triste, da, dar in loc sa îndemne la ura, cum s-ar aștepta unii din noi, îndeamnă la pace, la iubire, la echilibru. Angoasa mea din acea zi e nimic in comparație cu ce au simțit cei care nu aveau vesti de la ai lor… Cand am relatat experiența mea din 22 Martie, intenția a fost sa nu minimalizez tragismul situației (noi suntem safe and sound) nici sa il aduc la nivel personal (uite ce mi s-a întâmplat mie), știam ca va vui lumea de vesti tragice, ca se va afla câta suferința a fost. A fost doar vocea mica a unei stări dintr-un moment ce a reușit sa ma afecteze direct si pe mine. In mod limitat.. Dar cred ca toti din jur am fost afectați. As vrea sa nu trăiesc cu privitul temător peste umăr de cate ori ies in oras… As vrea sa pot călători făra teama de a ma pune in pericolul unei situații ca cea de curând… As vrea sa fie simplu sa lăsam suspiciunile la o parte. As vrea sa cred ca dispariția prematura a unor oameni nevinovați nu e absurda, dar este din păcate… As vrea sa nu mai vad cum nu am mai vazut pana acum in atâția ani de școala ai copiilor părinți ciorchini la porțile ei, sau formând coloana in trafic pentru ca nu găsesc parcări sa isi ia repede copiii. Asta in condițiile in care sunt adolescenți si multi merg singuri acasă… As vrea, dar chiar daca ultima se va întâmpla, ca avem tendința sa uitam, sa ne relaxam, sa ne lăsam duși de rutina ce ne acaparează, nu înseamnă ca se va rezolva, ca vom deveni toti dintr-o data civilizați, umani, cu respect fata de viața… Pentru ca in mare e asa cum spui si tu… Nu mergem in direcția buna. Te imbratisez pentru caldura cu care mi-ai scris chiar daca nu ma cunoști! Transpare bunătatea din rândurile tale. Iti mulțumesc inca o data.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s