Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Ursa minor

ayzb4Am ieșit târziu în grădină în seara asta. Key mi-a arătat într-o doară ușa de la terasă și deși nu îmi doream decât să mă retrag confortabil pe canapeaua de sus ca să îmi termin cartea a cărei lectură devenise aproape compulsivă, mi-am tras repede hăinuța de piele uitată pe scaunul de lângă bar, am băgat picioarele goale în saboții călduroși de lângă ușă, am aprins lumina pe terasă și i-am dat drumul afară. Inițial luasem măsurile de precauție, doar să fiu disponibilă în cazul în care avea de gând să se ducă în întuneric într-un colț îndepărtat al grădinii, dar am rămas la fereastră privind distrat după el. Când a dispărut din raza mea vizuală, m-am precipitat și eu afară, în ciuda toropelii ce mă cuprinsese lângă caloriferul de sub geam. Aerul rece m-a întâmpinat de cum am pășit pragul, dar nu m-a deranjat. Dimpotrivă, gura de oxigen proaspăt, la sfârșit de ploaie deasă, m-a revigorat. De obicei mă zgribulesc repede când intru în contact cu frigul, dar în seara asta aveam nevoie de prospețime, să trag adânc aer în piept până nu mai aveam putere să îl inhalez, până mă umpleam de vitalitate. Am surâs ideii, pentru că mă știu capricioasă și iritabilă în condiții de gen. De data asta nu am respins răcoarea unei nopți de iarnă. Am ezitat când Key a venit candid cu mingea în gură, foarte dispus să facem o partida de lansat pe iarbă. Tendința a fost să îl refuz ca de fiecare dată când ieșim așa târziu. Apoi mi-am spus, de ce nu?! Am ridicat din umeri spre un gând răzleț și i-am spus să dea mingea. Ceea ce a și făcut vesel. După ce am aruncat-o prima oară, am zâmbit. Dacă ar fi fost cineva lângă mine, l-aș fi răsplătit cu o explicație: mi-era dor de o seară ca asta, care să ma facă să devin prezentă. Și m-am simțit într-un mod ciudat fericită. Nu mă suprindea deloc vântul rece ce îmi învăluia gleznele goale, bizar, nu ma înfrigura. Am ridicat ochii spre cerul înstelat. Asta îmi place mie aici, de când ne-am mutat primăvara trecută la casă, am avut ocazia să îl privesc în toată desăvârșirea lui. Mă rog, așa cum se poate privi într-o seară senină, în suburbia unui oraș mare, populat și mereu luminat în noapte. Nu ca atunci când îl privești de pe culmea înaltă a unui munte, departe de intervenția umană, dar OK. Nu a trebuit să caut departe, ursa mare era fix deasupra mea, splendidă. Da uite, cele trei stele ce îi formează oiștea, inconfundabil car ceresc. Involuntar scrutez mai departe fără a ști calcula distanțe astronomice, dar instinctiv caut constelația ursei mici, reproducerea în miniatură a surorii ei mai mare. Nu am cunoștințe vaste de astronomie, tot ce am învățat e foarte sumar, asta pe vremea când eram copilă și curioasă ieșeam în stradă cu luneta sau binoclul aduse de tata dintr-un voiaj cred. Mi se părea atât de prețios și de câte ori era o noapte fără nori, nu ezitam să ies cu el în curte. Uite, acolo e ursa mare, carul mare cum îi spunem noi, ne explica tata, e ușor de reținut, arată exact ca un car. E o constelație reperabilă cu ochiul liber. Făceam ochii mari și număram stelele vizibile ce îl alcătuiau. Șapte, am murmurat eu fascinată. Sunt mai multe, constelația e formată din mai multe stele, dar unele nu sunt atât de vizibile, continua tata. Și asta nu e tot, vorbea el, dacă te uiți acolo, puțin mai în dreapta, poți să vezi dacă ai ochi buni și carul mic, privește prin lunetă, uite țintește în acea direcție și o să recunoști cu ușurință forma carului! Da, da, exclamam eu! Și mai interesant de atât, în capul oiștei, se găsește steaua polară, steaua nordului. Ne mai ghidăm uneori și acum pe mare după ea, adaugă el informativ. Eram cu gura căscată și fascinația nu mai avea capăt. De atunci am iubit cerul nopții. Nu am aprofundat niciodată cunoștințele, ici colo am mai aflat cum poți repera planeta Venus în anumite situații, de exemplu. Am fost tare încântată pe vremuri când am descoperit că Luceafărul de noapte este chiar Venus, steaua cea mai strălucitoare de pe cer la ceas de noapte. Uneori îl pot identifica și pe Marte… De câteva ori mi-am propus să încerc să învăț mai multe, dar am renunțat. Nu știu prea bine de ce. Cu toate astea, ca și în această seară, îmi place uneori să verific harta cerului. Să ridic ochii și să fiu de fiecare dată surprinsă de imensitatea lui. Să fiu la fel de uimită ca și cum l-am văzut pentru prima oară în viața mea. Între timp, am uitat să îi arunc mingea lui Key. Nu pare deranjat, așa că mă afund iar în reverie. Mă așteptam să mă cuprindă frigul deja. Surprinzător, nu se întâmpla. E început de ianuarie și aș vrea să cred că pot da reset la tot. Dacă de abia începe anul, de ce să nu iau de la capăt și unele lucruri din viața mea?! Nu e mai simplu așa? Decât să mă cramponez de cele ce merg anevoios, de cele îngălate, de altele ce nu mai ajung niciodată la sfârsit. Și parcă am obosit. Uneori chiar mă încăpățânez să merg într-o direcție ce nu dă roade. Ce bine ar fi, să fie așa simplu, să ștergi cu buretele și gata. A fresh start… Ce aș schimba, mă întreb nehotărâtă. Aici mă opresc brusc din meditație, pentru că am bunul obicei să evit întrebările directe. Chiar și pe cele venite din monologul meu interior. Aș vrea să mi se facă frig odată, să simt nevoia acută de a intra în casă cât mai repede. Key studiază preocupat iarba din loc în loc. Nu dă semne că s-a plictisit. Deci nici măcar să mă agăț de un pretext nu pot. Fac câțiva pași de-a lungul terasei de granit, încă udă de la ploaie… Măsor calculat bucățile mari cimentate neregulat, ca și cum nu am altceva mai bun de făcut. Aș vrea să mă acapareze ceva, orice, o acțiune simplă, care să nu îmi pună nici o problemă complicată. Mă pierd iar în gânduri, absorbită de proprii mei pași. Noroc că nu sunt consistentă în seara asta, aș risca să mă văd față în față cu o stare ce nu mi-ar prii. Ce m-ar liniști? Ah da, mi-am amintit, căutam ursa mică pe cer, până să mă pierd în gânduri. Am ridicat iar privirea. De ce tremur, zici că sunt o fricoasă?! Inspir adânc. E așa frumos încât aș vrea să strig. Să invit oamenii să iasă din casele lor călduroase și confortabile, să asiste și ei la spectacolul nopții. Stiți voi ce pierdeți?! Câte nopți senine sunt aici în nord pe perioada iernii?! Nu îmi răspunde nimeni, dar nici eu nu strig de fapt. Lasă-i, să stea în casă. Noaptea este doar a mea! Nu mai am ochii ageri ca în copilărie, dar disting bine ursa mică. Concentrația măruntă de stele, de parcă au ținut să se înghesuie pe o porțiune minusculă de cer, mă acaparează în întregime de fiecare dată când o regăsesc. Ce împrejurări au aruncat ca într-o doară grupul acela de stele împreună? Și de ce oare marinarii au ales să se ghideze fix după steaua aceea din coadă? Știu, știu, indică nordul, fiind foarte aproape de nordul polului ceresc, dar sigur nu e singura stea strălucitoare. Aș vrea să am pe cine întreba acum, aș vrea să fi avut curiozitatea asta cand îl ascultam pe tata povestind. Acum e prea târziu. Nu îl mai pot întreba. Nu-i nimic, mi-am spus reconfortându-mă singură, am cele două urse să îmi amintească mereu de el. E adevărat, de câte ori mă surprind ridicând ochii spre cer noaptea, mă gândesc involuntar la el, o preocupare a noastră de pe vremuri. Ceva ce ne ținea aproape. Mda, un capitol încă neîncheiat. Oricât timp a trecut, nu am reușit să mă împac cu ideea. Nu vreau să plâng, aș vrea să celebrez. Zâmbesc în direcția unde cred că pot zări steaua polară. Cu ochi mijiți, refuz să las loc lacrimilor. Nu asta era. Vroiam să îmi amintesc doar cu un zâmbet. Pentru că ce poate fi mai grandios decât imperiul stelelor, decât galaxiile, decât universul întreg?! Am să plâng alta dată, voi închide capitolul la alt moment propice, poate peste încă alți zece ani de acum încolo. Poate niciodată… Acum doar îl port în gândire și în pupilele fixate pe mica constelație. Ce figură sunt, nu mă pot confrunta cu realitatea căreia mă sustrag sistematic, cred că pot confrunta temeri mai recente, mai palpabile?! Nu, greșesc, nu știu dacă sunt mai palpabile, ce poate fi mai palpabil decât dispariția unei ființe dragi, decât golul lăsat? Temeri… Mi-e teamă de începuturi. Sunt așa stângace și am tendința să îmi țin respirația până la apnee când mă aflu față în față cu ceva nou. Necunoscut… Realizez asta de abia când mă simt epuizată. Dacă sunt în mijlocul lucrurilor, în învolburarea lor, dinamismul nu îmi lipsește. Dar să încep ceva, să apară o situație diferită în calea mea, ce cutremur! Ce mă enervează acest început de an. Fără țintă, în derivă. Nici măcar o singură rezoluție. Ca și cum nu am nici un plan. Argh! Mă enervează! Key mă smulge acum din perorația interioară, cu două lăbuțe în aer, rugându-mă să îi dau atenție și mă aduce la realitatea înconjurătoare. Mă întreb ce oră este? Nu îmi dau seama cât timp a trecut de când am ieșit. Dacă am putea acționa cu repeziciunea gândurilor, câte am realiza! Am crezut, după cât am petrecut alergând prin gânduri, că au trecut ore, dar ecranul telefonului ce stătea la adăpost în buzunarul de la blugi îmi arăta că au trecut doar 20 de minute. Douăzeci de minute în care mi s-a făcut dor, am studiat constelații, am râs, am plâns, m-am jucat… Pentru o vreme, timpul s-a dilatat ca să lase loc unei multitudini amalgamate de trăiri. Aș vrea să am parte de acest lux și în timpul meu real…

Anunțuri

2 gânduri despre „Ursa minor

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s