Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Regele Arthur moare

Sursă foto: google Când te muți în suburbia unui oraș mare, îți asumi și traficul inerent fiecărui început de zi. Așa mi-am spus eu. Numai că am anumite zile, în care toată ființa mea respinge ideea de a mă aventura iar în trafic. Nu am ce face însă, vreau, nu vreau, copiii trebuie duși la școală. Despre asta vreau eu să povestesc acum. E vineri. M-am smuls din amorțeală sorbind afectată de somn din cafeaua nelipsită la prima oră. M-am învârtit amețită prin casă ca să constat că suntem gata la timp (ce surpriză!) și ne-am urcat toti trei fără entuziasm în mașină. Orășelul în care locuiesc este foarte bine conectat cu Bruxelles-ul, ieșirea pe autostradă se face relativ ușor, asta în cazul în care nu ai ghinion să dai de câte un adormit la volan. Dacă mă întrebi pe mine, dai în fiecare zi, de mai multe ori pe zi. Dar eu sunt subiectivă. Așa că nu emit acum nicio părere…

Nu apucasem să înaintez prea mult, nici să dau încă de adormiți, de abia intrasem pe străduța de lângă biserică, alee mai degrabă, cu sens unic și iată-mă față în față cu monstruoasa și mult urâta (de către șoferi) mașină de gunoi. Bloca tot drumul. De abia apucasem cu puțin timp înainte să fac o analiză mentală ce îmi arăta că plecând la timp de acasă, ce pierd pe autostradă în trafic foarte dens, e ca și câștigat, așadar, nu întârziem. Mașina uriașă din mijlocul drumului era un factor ce nu îl luasem deloc în calcul. Vai de noi, am zis, se duce pe apa sâmbetei planul meu de a fi zen astăzi! M-am luptat câteva  secunde cu frustrarea ce vroia să capete contur, gata să răbufnesc. De fiecare dată o fac și de fiecare dată copiii susțin cu înțelepciune că oricum nu ma aude nimeni, tot ei suportă represaliile. Am tăcut chitic, că ajung invariabil să îi reped cu un: când veți fi voi șoferi să vă dați cu părerea! Am ales să ramân calmă, privind în tăcere nefirească cum încercau gunoierii să se grăbească. În stil pur belgian, fără grabă. Plictisită, am privit în oglinda retrovizoare și m-am felicitat cu voce tare că am plecat devreme. În spatele meu se formase coloană, iar eu eram prima mașină. Șansele să mă țină sub viteza legală vreunul plecat de acasă numai ca să încurce traficul când urma să se elibereze, erau minime.

Am dat zor cum am avut loc să trec. M-am obișnuit de-a lungul timpului cu ritmul, ajungând să anticip ce mă așteaptă pe drum de obicei, mai puțin mașinile de gunoi se pare, așa că în ultima vreme nu mai ridic ochii la momentul oportun să fac o sinteză vizuală a traficului ce se desfășoară deasupra, pe autostrada care traversează viaductul, înainte să ies pe breteaua ce urca spre ea. Am ieșit cu viteza necesară traficului static la ora aia, hotărâtă să pun semnal târziu, când mi se termina banda în mod natural. Ha! Aproape să nu îmi vină să cred ochilor, se mergea cu o viteză nebună pentru o dimineață obișnuită de lucru. Mai să nu nimeresc pedala de accelerație, așa mută în reacții rămăsesem în uimirea mea totala. Am exclamat surprinsă: Unde sunt oamenii??!! Ba nu, unde sunt masinile??!! Ce se întâmplă și în ce univers paralel am intrat?! M-am simțit tare debusolată. Ajunsesem să cunosc fiecare metru din autostradă, fiecare pas înainte ca să zic așa, viteaza a doua fiind, pe o bucata bună de kilometri, cea mai potrivită. Și cu ochii închiși puteam face drumul sau schimba benzile, nu numai că știam care e cea mai potrivită, știam când și în ce exact loc să mă mut pe alta. Acum zburam efectiv în întuneric cum soarele nu răsărise încă și clipeam firesc, cum văzul meu e șubrezit în lumina obscură, plus viteaza năucitoare pentru un moment atât de matinal, nici că îmi plăcea, nimic nu mai era familiar. Oficial, a fost cea mai rapidă sosire la școală din istoria mea. M-am adaptat, savurând drumul lin, ba chiar am apreciat acest lux. Dar sincer, unde erau oamenii?!! Nu, nu era nici grevă, nici zi oficial liberă, asa cum am crezut pentru câteva secunde, când m-am și imaginat parcând în fața unei școli cu porțile închise, eu fiind singura care nu fusese informată.

Era doar o zi de vineri aparte. Ca să închei apoteotic drumul, îmi las fiul la colțul aripii liceului lui, ca, pe timp de 100 de metri până la poarta liceului fie-mii, să reușesc să îi fac și ei ziua. Citea cu frenezie de două zile scurte o carte cerută de profesoara de franceză. Librăria unde o comandasem întârziase să ne prevină că ajunsese cartea la ei, așa că avut foarte puțin timp la dispoziție să o citească. Confortabil, așezată pe scaunul din față, își aprinsese lumina de când plecasem de acasă și acum străbătea ultimul capitol, oarecum nemulțumită ca ajunsese mai devreme decât prevăzuse la școală. Cum nu îmi e deloc străină lectura ce o făcea, o versiune adaptată pentru vârsta ei despre viața regelui Arthur și a cavalerilor mesei rotunde, o întreb într-o doară, fără premeditare: ce ai să faci la ora de franceză dacă nu ai terminat cartea și nu  cunoști sfârșitul? Îmi raspunde neperturbată că  are timp în pauza să ajungă la final, dar ca mamă grijulie ce sunt, plină de bunăvoință (dacă nu apucă să o termine?!), mă  precipit să o ajut și îi strig, temându-mă că nu va auzi bine, cum apucase să deschidă portiera, iar ea fiind deja pe jumătate afară din mașină, plus zumzetul străzii ce ne inunda: Regele Arthur moareee!!!  Figura ei în momentul următor îmi sugerează ferm că nu am fost deloc de ajutor, ma privește furioasă și îmi mai și aruncă un: Mulțumesc mami pentru informația ce nu ți-am cerut-o!! Nu o să mai citesc niciodată cu tine!!! Pa! Comentariu însoțit bineînțeles de zgomotul dezaprobator al portierei trântite. Degeaba am deschis eu geamul să dreg dezvăluirea ce îmi ieșise spontan pe gură, cum că: Am glumit! Toți oamenii mor odată! În unele versiuni nu moare! Nu m-a crezut. Nu o să te mai ascult niciodată, am apucat să mai aud în timp ce se îndepărta de mașină. Continuându-mi cătinel drumul, mi-am spus filozofic: una caldă, una rece! Am sperat că mă iartă pana la 4 când revine acasă, totuși, am avut un început promițător!

Sursa foto: google

Anunțuri

15 gânduri despre „Regele Arthur moare

    1. Hmmm, Sunt 2 variante, vezi daca ma intrebi?! Ca am sa răspund. Adormiții asa fac, de blochează traficul numai ca sunt ei „gentils”, timp in care sângele nostru latin fierbe, ținuți fiind in coloana. Dar in mod normal nu sunt asa generoși. Si e musai sa mulțumești ca pieton, chiar atunci cand ești in drepturi depline.

      Apreciază

      1. Cu drag… Sincer, nu am adus deloc in discuție ora de franceza. Nu stiu cum sa ma insinuez cat sa nu vina vorba si de regele Arthur… 🙂 Si a luat-o soul de la școala, oportunitatea de a ma scana cu ochi mijiți cum ar fi urcat in masina lânga mine s-a dus cu un puf!

        Apreciat de 1 persoană

    1. :)) Tot eu cad si in păcatul asta. Si zău ca nu vreau sa stric cheful! Apar si eu in schema curioasa, distrasa fiind de alte elemente: a ajuns la faza aia? Aia unde ii spune ca nu o mai iubește si ca pleacă in expediție pe munte? Nu cred ca vrei sa știi ce perdaf imi iau, la unison se burzuluiesc la mine amândoi. Simt ca mi se pregătește ceva, ca prea am fost amenințată… Noroc ca nu-s supărăcioasa.

      Apreciat de 1 persoană

  1. Eşti un spoiler clasa întîia! XD XD XD
    Am rîs sincer la faza deznodămîntului regelui, a fost priceless. 😀

    Chestia cu pietonii aerieni şi şoferii gentili mi se pare de o bunătate fără de margini. Pietonul are de stat la semafoare şi de consumat o grămadă de energie, pe cînd şoferul şade confortabil la căldurică şi cu o simplă apăsare pe pedală poate recupera acele cîteva secunde/minute făcute cadou pietonilor. Eu zic că merită, într-un tablou al lumii văzut aşa, mai de la distanţă. 😉

    Şi vreau să spun că şi eu, la rîndul meu, încerc pe cît posibil să nu întrerup traficul şi să acced la trecerea de pietoni doar cînd nu sînt în apropiere vehicule care ar trebui să încetinească cel puţin preventiv dacă nu să oprească. Mi se pare de bun-simţ să existe un respect reciproc între şoferi şi pietoni fiindcă, pînă la urmă, în maşină sau în afara ei tot oameni sîntem. 😉

    Apreciază

    1. Guilty as charged! :)) Si multumesc de apreciere 😉 ! Legat de trafic, daca ma grabesc, nu calc pedalele necesare opririi pt fiecare pieton. Analizez. Daca in urma mea sunt masini, opresc ca stiu cum i se imputineaza sansele pietonului sa treaca eficient. Dar daca nu sunt decat eu, apoi nu ma opresc si pace! Nu ca ma grabesc neaparat, fie vorba intre noi, am avut talentul innascut sa ‘ard’ un ambreiaj nou nout si m-am vindecat de opriri dese, schimbari de viteze etc. Si ca pieton, am aceeasi analiza. In sens invers insa. Mai ia in calcul si faptul ca am asa un respect al karmei. Mi-am propus ca macar la un drum o data (si fac mai multe pe zi), sa las fie un pieton, fie o masina sa treaca/sa se incadreze in fata mea. Zambetul lor in semn de multumire imi face ziua de fiecare data. Sunt insa implacabila cand duc copiii la scoala. Si recunosc, atunci cam uit de karma. Orice, numai la timp sa ajung. Asta e, imi asum claxoanele si privirile incruntate ce le las in urma.

      Apreciat de 1 persoană

      1. Undeva trebuie să existe un echilibru. Şi o flexibilitate oarecare. Sîntem prea rigizi de la o vreme, am uitat de umanitatea propriu-zisă. O întîrziere obiectivă minoră n-ar trebui să fie motiv de pedeapsă sau exmatriculare (în cazul şcolii) sau de penalizare/demitere (în cazul serviciului). Am uitat să fim oameni în primul şi primul rînd, iar asta nu are absolut nici o scuză.

        În trafic nu trebuie să ai neapărat un program personal, un şablon pe care să-l respecţi doar pentru a te simţi bine. Lucrurile trebuie să se întîmple spontan şi natural. Eu cînd plec de acasă nu calculez cîte străzi trebuie să traversez şi cîte maşini să las să treacă pînă să calc pe trecerea de pietoni – astea sînt lucruri de analizat la faţa locului. Dacă-l vezi grăbit, îl laşi să treacă; dacă se opreşte şi-ţi face semn să treci, înclini din cap în semn de mulţumire şi calci apăsat ca să nu-i iroseşti prea mult timp. Adică, pieton fiind te pui în situaţia şoferului, iar şofer fiind te pui în situaţia pietonului. Omeneşte, atît. 😉

        Apreciază

      2. Si uite cum aceasta înlănțuire ne încrânceneaza uneori.
        Bine, sa nu crezi ca fac vreun calcul elaborat, cand, unde si cum las pietonul. Zău am stat tot timpul prost la matematica. Dar imi propun in mai putine cuvine, sa fiu buna, mai buna. Cand si cum, depinde de situație. Simplu: bine faci, bine găsești! Asta vroiam sa spun, pe scurt :). Si da, mai ales sa fiu flexibila. Sunt o persoana rigida uneori, dar macar conștienta de asta. Si mereu grabita, pe fuga, in contra-timp. Jonglez cu mai multe deodată. Daca s-ar face un film despre mine (nu ca e pe cale, doamne ferește 😉 ), sigur s-ar derula intr-una pe ecran o persoana care tine sendvișul intr-o mana, cafeaua lânga scaun, volanul cu mana liberă si uneori schimbătorul de viteza, la semafoare pixul cu care semneaza lucrări de la școala, remarci din jurnalul de clasa sau care raspunde la telefoane, slava celui de sus, conectat la masina, sa nu trebuiască sa arunce mâncarea din mana ca sa-l înlocuiască. Nu am mers asa departe cat sa imi retușez machiajul intre 2 semafoare, cu pensula de la rimel sau cu rujul in mana. Insa, țin sa precizez, nu sunt agresiva. Nu fac pietonii sa alerge pe trecere, nu presez pe nimeni, cand o fac, o fac fie ca trebuie, fie ca nu am de ales, fie ca asa am avut eu dispoziție, sa las o persoana care nu da semne de graba, sa treaca, deși ea ar mai fi stat cateva secunde (la asta ma refeream in celălalt comentariu). Si nu ma justific, nu as fi abordat subiectul pe larg daca nu eram întrebata. Sa știi insa, belgienii sunt de un calm crunt. Mai rau decat britanicii. Si in flagrant fiind, ridica din umeri in semnd e nepăsare si iti fac semn cu gestul: stai calm, ce daca m-am pus de-a curmezisul in drum, unde te grăbești?! Ei bine, pe mine ma enervează. Si da, e o trăsătura latina. Sa vezi parizienii cum te reped in trafic. Italienii nu mai spun. Nu ai sa vezi nordic grăbit.

        Apreciat de 1 persoană

      3. Din ceea ce spui cred că încep să-i îndrăgesc un pic pe belgieni. 🙂 Adevărul curat şi fără pic de mînărie chiar ăsta e: „unde te grăbeşti?” Şezi blînd, fii om şi vei avea satisfacţii mult mai multe. Ar fi frumos să se propage starea asta peste tot, cînd te întreabă şeful sau învăţătoarea copiilor de ce ai întîrziat să le spui „am acordat prioritate unui pieton” iar ei să zîmbească şi să spună celorlalţi: „luaţi exemplu de la un OM”. Ştiu, sînt un idealist.

        Iar tu încearcă să fii ceva mai puţin latină. Cred că lumea va fi astfel măcar 0,0000000001% mai bună. Ceea ce nu-i rău. 😉

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s