Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Chivalry is not dead

myphoneisoffforyouAm ieșit din cafenea fără niciun entuziasm.  Regularitatea cu care trecem pragul cafenelei din colț, de la Montgomery – situată strategic la 100 de metri distanță de poarta grea de fier forjat a colegiului unde învață copiii – a devenit cadențată, cât să ajungă să ne umple diminețile, cel puțin de 3 ori pe săptămână. Acolo trasăm planurile zilei, obiectivele și programările eventuale, acolo savurăm clipele noastre de complicitate. Noi, fetele. Moliciunea indusă de focul din șemineu și căldura ceștii de cafea mă țintuiau în loc, dar acest răsfăț nu ne e permis pentru un timp îndelungat, așa că am scuturat lenea și mi-am tras cu un îndemn haina pe mine, pentru a întâmpina frigul de afară: „La treabă cu noi!”

Am rămas puțin în urmă, probabil mi-era cel mai greu să dau cu nasul de frig. La ușă m-am trezit cu ajutorul de bucătar în față, un tip pirpiriu care jongla cu o ladă plină cu legume proaspete. Tocmai făceau aprovizionarea cu marfă. Neajutorarea lui m-a îndemnat să reacționez. I-am ținut ușa larg deschisă, cât să treacă nestingherit și probabil a fost tare impresionat, cum mi-a mulțumit înzecit. Pentru mine a fost un gest necugetat, nu a trebuit să mă gândesc deloc înainte de a acționa, astfel, n-am dat prea mare importanță. Ne-am desprins fiecare din noi de grup, cu drumurile desenate în minte pentru ziua asta, iar eu agale m-am apropiat de mașina parcată în apropiere. În acest răstimp, am început să meditez la situație. În special, la cea reversibilă. Am încercat din răsputeri să scanez în memorie, efortul nu a fost răsplătit. Nu cred că în ultimii ani s-a mai oferit vreun străin să-mi țină mie ușa vreodată. Excepțiile le pot regăsi cu ușurință în anturajul foarte apropiat, dar la asta se cam limitează totul.

Ironia face că trăim în epoca modernă. Ne-am zbătut, ne-am agitat, am militat, am câștigat. Ce? Cum ce? Egalitate. Așa și? Ce semnifică asta? Păi, de bine de rău, suntem vizibile. Avem drepturi egale.  Suntem șefe, avem carieră, ieșim seara ca fetele, ce, numai ei să iasă ca băieții?! Suntem emancipate, frumoase, libere, puternice. Ah, atât de multe beneficii,încât nu mai e loc să scriu de ele.

Mie, nu mi-a adus doar beneficii această treaptă cucerită cu multă zbatere sufletească. Probabil le-am indus sentimentul că, dacă tot vrem egalitate, atunci să nu avem așteptări irealiste. Știți de câte ori m-am regăsit în situația similară, de mai sus, numai că eu am fost protagonista cu brațele pline? De nenumărate ori. Pînă când am constatat că trăim vremuri noi iar așteptările mele chiar sunt irealiste. Argumentez, pentru autenticitate. Zilele trecute – îmi vine acum primul exemplu în minte – descărcam mașina de cumpărături făcute la supermarchet pentru întreaga săptămână. Parcată strategic în fața intrării în bloc, nu rămânea decât să jonglez cu ele și într-un fel artistic, să deschid ușa cu presiunea întregului corp, împingând-o pănă voi face o crăpătură, să mă strecor cu tot arsenalul ce urma să fie depus pe blatul din bucătărie. Când elaboram această strategie și deja îmi urneam umărul să împingă, am remarcat că dădea să iasă un vecin probabil, nu mi-era familiar. „Ah – îmi spun – ce noroc pe mine! Mă va ajuta el.” Cu o privire complice – credeam că-mi citise gâdurile – și o atitudine hotărâtă, se strecoară grațios pe ușa acum larg deschisă, susținută în întregime de umerii mei firavi, de altfel. Nu vă alarmați, mi-a mulțumit cu solicitudine. Și și-a văzut mai departe de ale lui, fără nici cea mai mică tresărire. Mda. Egalitatea am simțit-o prin toți porii, chiar  am felicitat mental întreaga comunitate feministă a lumii. Bravo, iată ce am obținut! Restul e variație pe aceeași temă, detaliile devin redundante.

Cred că ultimele generații de bărbați s-au născut cu o amprentă în codul lor genetic care le sugerează să nu-și mai bată capul cu astfel de nimicuri. Ceea ce odată reprezenta etichetă, acum nu este decât desuet.  Pentru mine însă, e o chestiune de bun simț. Indiferent de poziția pe care o ocupăm pe scara asta ierarhică ce tot o escaladăm. Mă întreb acum, cum ar fi fost dacă îi trânteam ușa în nas ajutorului de bucătar? Oare gesturile simple necesită un efort anume care ne diminuează demnitatea? A devenit galanteria un subiect ridicol al epocii moderne?  Never mind, determinată să visez în continuare la o lume echilibrată, eu rezist împotriva curentului. Chivalry is not dead!

Anunțuri

18 gânduri despre „Chivalry is not dead

  1. Cred că mişcarea feministă e de vină. Am citit cîndva despre adevărate procese civile în care bărbaţi de bun-simţ au încercat să fie galanţi iar „feministele” i-au dat în judecată, chipurile simţindu-se umilite de gesturile lor. Sigur, asta se întîmpla în america (cu literă mică, e parte din „respectul” meu faţă de ei) însă cred că o mare parte a lumii a devenit conştientă de riscul respectiv şi probabil foarte puţini, cine-ştie-pe-unde, şi-l mai asumă. Ceea ce ne duce cu gîndul la evaluarea stării de imbecilitate cruntă în care se poate scălda o anume parte a lumii. Sau mai multe părţi.

    Apreciază

      1. Aşa este. Şi simt că nu e vorba de ceva binefăcător ci dimpotrivă. Eu unul am fost un om slab şi problematic dintotdeauna. Am avut nevoie de ajutor de multe ori. Şi prin asta am învăţat ce înseamnă să primeşti ajutor din exterior, cît de benefic poate fi. Şi aşa am învăţat să ajut şi eu, atunci cînd pot, cum pot, fie fizic fie virtual. Şi nu am de gînd să mă schimb şi să devin un sloi de gheaţă doar fiindcă unii au modificat standardele sau au inventat altele tîmpite. Dacă deschid uşa unei femei sau unui copil o fac din plăcere, nu fiindcă n-ar fi capabil(ă) şi ar fi bine să înţeleagă asta, nu să se ia după tîmpeniile americane feministe.

        Apreciază

      2. Cand ajutam necondiționat, doar pentru ca asa simțim, parca plutim. Euforia unei simplu gest. Si o fac tocmai pentru ca nu imi place nici mie sa ma simt neajutorată. Nu cred ca aștept vreodată ceva in schimb. Daca suplimentar primesc un zâmbet in schimb, sau recunoștință, sunt si mai fericita. De ce nu poate fi valabil si in lumea asta modernă in care suntem ancorați?! Eu cred ca atunci cand soțul meu imi tine usa la masina sa urc sau cand imi tine haina sa ma îmbrac, nu o face pentru a fi galant ci pentru ca prețuiește momentul ce se formează atunci, pe loc. Sunt perfect capabilă si sa imi deschid uși si sa trag paltonul pe mine. Dar nu as da pe nimic acea clipa specială cand ma simt fragila si protejata. Puternica totodata, prin asociere, sau prin opoziție, nu stiu cum sa spun.

        Apreciat de 1 persoană

      3. Înţeleg perfect, e vorba de o legătură (în plus, eventual) între persoane, între suflete. Cred că totul ţine de încredere, mai mult decît orice.

        Eu întotdeauna simt nevoia să ajut, chiar persoane necunoscute, fără nici o obligaţie. Mi se pare normal, în mintea mea, să fac asta. Şi evident nu aştept vreo recompensă sau ceva, nici măcar mulţumiri, ci doar confirmarea că problema s-a rezolvat e suficientă ca să mă simt bine, să simt că am fost util societăţii cumva.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s