Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Chivalry is not dead

myphoneisoffforyouAm plecat, fără chemare de la cafeaua de dimineață, luată aproape ritualic împreună cu prietenele din dotare, la cafeneaua din colț, așezată strategic lângă școala copiilor. Când să ies, cum rămăsesem în urmă, dădea să intre un ajutor de bucătar pirpiriu, ce aducea marfă într-o ladă plină și ezitând pentru 2 milisecunde, am ales în cele din urmă să îi țin ușa, în loc să îi dau drumul, cum părea neajutorat. Cred că a fost surprins, că mi-a mulțumit cu aviditate. Făcând cei câțiva pași către mașina nu departe parcată, mi-am amintit scene din diverse situații lipsite de sens și aproape că hohoteam în sine în timp ce imagini buclucașe se derulau în amintirile mele.

Cum nu mi-am pierdut de tot simțul umorului, am avut ceva vreme să constat cu zâmbetul în colțul gurii că bărbații belgieni sunt niște ființe în formă brută (ca să fiu delicată în exprimare), că altfel nu îmi explic. Mă leg exact de belgieni, pentru că ei sunt mai la îndemână, nu pentru că am ceva cu ei în mod deosebit, nu iert pe nimeni aici. Și ca să nu mă enervez sau să o iau foarte personal, aleg conștient să mă  amuz de constatare. De câte ori nu m-am văzut în situația concretă când descărcând portbagajul mașinii de tot felul de plase de cumpăraturi care numai ușoare nu păreau, să dau să le bag în scara blocului pe vremea când stăteam în apartament și un el galant să zicem, să iasă în același timp, să îi țin eu ușa cu corpul meu firav, că deh, brațe nu mai aveam libere și culmea culmilor, să nici nu tresară că eu femeie și  mică, că nu sunt cât un munte, mă lupt cu ușa grea, era grea și când aveai mâini libere, ce să mai zic acum, dar să revin la idee până nu o pierd, că nu îi țineam ușa dumnealui să iasă, ci mă luptam cu ea să lărgesc deschizătura cât să încap cu plasele imense ce îmi atârnau din mâini. Culmea ironiei, mai mormăie din barba și un mulțumesc amețit. Totuși, a fost galant nu?!

Ei bine, mi s-a întâmplat de mai multe ori, până am ajuns să mă întreb dacă e o chestie de atitudine. Sau de invizibilitate. Atitudinea mea trebuie să sugereze că sunt o femeie puternică, care nu are nevoie de ajutor în nici o situație, sau pur și simplu nu ies în evidență, nu sunt vizibilă, că nu ar fi prima oară când aș trăi acest sentiment (de multe ori m-am trezit depașită în rând, vânzătorul adresându-se clientului din spate și sărind peste mine ca și cum nu existam, sau pur și simplu oameni trecând prin mine fie pe stradă, fie prin magazine). Punând eu cap la cap toate, am ajuns la concluzia că exclusiv vine numai din atitudine, sunt prea cuminte. Stau locului și nu mă agit. Nu-i bine, cum vă povesteam, riști să te trezești în situațiile menționate. Bine bine, uneori las să se creadă că nu am nevoie de ajutor, orgoliul împiedicându-mă să îl solicit, situație ce mi-o asum, dar de aici până a mi se trânti ușa în față când nu am cu ce o bloca, hmmm, e cale lungă. Da, m-am confruntat și cu asta, tot datorită vreunui vecin binevoitor. Să vă spun drept, mai mult m-a șocat primul caz… În al doilea, era clar vorba de mojicie… Ador timpurile moderne!

Să mai adaug faptul că nu salută ei primii ever?! Cred că se înțelege de la sine. De-a lungul anilor, am ajuns să trec pe lângă ei fără nici o tresărire, dacă la început inițiam eu un salut, mi-am propus apoi săvăd  dacă ar exista acest schimb când tac. Ei bine, nu, nu există.  Așa că am tăcut, oricum nu îmi îmbogățea cu nimic începutul de zi acest forțat și sumar „bună ziua”.

Studiul de caz nu s-a limitat doar la vecini de bloc, s-a extins la cartier, la școala unde forfotește de părinți, pe stradă, în magazine, când intri sau ieși dintr-un local (cu sau fără plase) etc.. Cred că ultimele generații de bărbați s-au născut cu o amprentă în codul lor genetic care le sugerează să nu își mai bată capul cu nimicuri ce în altă epocă ar fi fost firești, fiind la curent cu mișcarea feministă (fir-ar ea de mișcare ce ne subminează pe noi puținele rămase pe baricadă!) încă din fașă, drept urmare nu depun nici un efort când devin adulți să te impresioneze cu gesturile acestea mărunte. Pana la urmă, ține de bun simț. Mă întreb acum, cum ar fi fost dacă îi trânteam ușa în față ajutorului de bucătar? Am ținut ușa pentru că sunt galantă sau pur și simplu pentru că persoana în cauză avea dificultate să se descurce în acel moment? Never mind! Țin stindardul sus: chivalry is not dead!

Anunțuri

18 gânduri despre „Chivalry is not dead

  1. Cred că mişcarea feministă e de vină. Am citit cîndva despre adevărate procese civile în care bărbaţi de bun-simţ au încercat să fie galanţi iar „feministele” i-au dat în judecată, chipurile simţindu-se umilite de gesturile lor. Sigur, asta se întîmpla în america (cu literă mică, e parte din „respectul” meu faţă de ei) însă cred că o mare parte a lumii a devenit conştientă de riscul respectiv şi probabil foarte puţini, cine-ştie-pe-unde, şi-l mai asumă. Ceea ce ne duce cu gîndul la evaluarea stării de imbecilitate cruntă în care se poate scălda o anume parte a lumii. Sau mai multe părţi.

    Apreciază

      1. Aşa este. Şi simt că nu e vorba de ceva binefăcător ci dimpotrivă. Eu unul am fost un om slab şi problematic dintotdeauna. Am avut nevoie de ajutor de multe ori. Şi prin asta am învăţat ce înseamnă să primeşti ajutor din exterior, cît de benefic poate fi. Şi aşa am învăţat să ajut şi eu, atunci cînd pot, cum pot, fie fizic fie virtual. Şi nu am de gînd să mă schimb şi să devin un sloi de gheaţă doar fiindcă unii au modificat standardele sau au inventat altele tîmpite. Dacă deschid uşa unei femei sau unui copil o fac din plăcere, nu fiindcă n-ar fi capabil(ă) şi ar fi bine să înţeleagă asta, nu să se ia după tîmpeniile americane feministe.

        Apreciază

      2. Cand ajutam necondiționat, doar pentru ca asa simțim, parca plutim. Euforia unei simplu gest. Si o fac tocmai pentru ca nu imi place nici mie sa ma simt neajutorată. Nu cred ca aștept vreodată ceva in schimb. Daca suplimentar primesc un zâmbet in schimb, sau recunoștință, sunt si mai fericita. De ce nu poate fi valabil si in lumea asta modernă in care suntem ancorați?! Eu cred ca atunci cand soțul meu imi tine usa la masina sa urc sau cand imi tine haina sa ma îmbrac, nu o face pentru a fi galant ci pentru ca prețuiește momentul ce se formează atunci, pe loc. Sunt perfect capabilă si sa imi deschid uși si sa trag paltonul pe mine. Dar nu as da pe nimic acea clipa specială cand ma simt fragila si protejata. Puternica totodata, prin asociere, sau prin opoziție, nu stiu cum sa spun.

        Apreciat de 1 persoană

      3. Înţeleg perfect, e vorba de o legătură (în plus, eventual) între persoane, între suflete. Cred că totul ţine de încredere, mai mult decît orice.

        Eu întotdeauna simt nevoia să ajut, chiar persoane necunoscute, fără nici o obligaţie. Mi se pare normal, în mintea mea, să fac asta. Şi evident nu aştept vreo recompensă sau ceva, nici măcar mulţumiri, ci doar confirmarea că problema s-a rezolvat e suficientă ca să mă simt bine, să simt că am fost util societăţii cumva.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s