Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Mina, vrajitoarea

51d15aa5eb9ebe8e3c6668a5c24c7d64

„Pe vremea ta, mami, nu erai asa conectata iar modul in care traiai te obliga sa iti gasesti preocupari care noua nu ne spun nimic…” Cati dintre noi, parintii, nu am fost expusi la aceasta remarca?!

Pe mine fraza aceasta atat de graitoare ma poarta de fiecare data pe meleaguri ale timpului  de multe ori uitate undeva sub lumina lumanarii sau felinarului rosu din copilaria mea. Erau vremurile cand imaginatia dadea un sens copilariei. Cand ne umpleam timpul cu povesti, lecturi de tot soiul, discutii aprinse, copt de prajituri, miros de lemne arse pe foc si aburii din bucatarie la ceas de seara.

Gandurile s-au oprit acum, incruntate de lipsa de contur si detaliu, asupra unei lecturi ce o faceam eu regulat intr-un almanah gros ce de abia il cuprindeam. Imi amintesc exact perioada cand l-am descoperit prima oara, in 1986 spre sfarsitul anului, ii vizulizez copertile, simt textura paginilor, vad fontul literelor cu exactitate, imi amintesc povestea in mare pe care o savuram pana la ultimul cuvant. Era povestea vrajitoarei Mina, publicata pe capitole in fiecare numar al almanahului respectiv. Erau acolo si informatii stiintifice – aici am citit pe nerasuflate si cu sufletul la gura despre misiunea navetei spatiale Challenger si dezintegrarea ei la cateva secunde de la lansare, deasupra Atlanticului, surprinsa fiind de amploarea acestui dezastru si totodata de maretele evenimente ce se desfasurau parca intr-un alt capat de lume, inaccesibil noua pe atunci – si fragmente din diverse nuvele sau romane, scrise de autori mai mult sau mai putin interzisi in epoca in care traiam, cat si rebusuri si diverse jocuri care sa intetina cititorii. Dar povestea vrajitoarei Mina, ce lua amploare in fiecare numar al revistei, ma fascina si ma transpunea de fiecare data intr-o lume unde totul era posibil. Era o vrajitoare buna si frumoasa, chiar si reproducerea desenului ei incalecata pe o matura (doar era vrajitoare, nu?!), zburand deasupra unei paduri parca, era de o frumusete rapitoare pentru mine. Nu imi amintesc cine o scria oricat as scruta memoria, nici intreaga istorie, dar o mica parte a lumii Minei razbate inca in mine si va ramane cu siguranta acolo pentru totdeauna. Suisurile si coborasurile vietii ei agitate, emotia din spatele povestii, viata ei neinteleasa, eram atat de patrunsa ca ma pierdeam ore intregi asupra textului si imaginii ce il insotea in fiecare numar. Nu apucam sa ma plictisesc, cum intre timp eram foarte ocupata sa tes eu urmarea, pana sa descopar in alt numar ce se va intampla conform relatarii autorului.

Alteori, acolo unde adultii scrasneau din dinti, frustrati de rigiditatea regimului, eu descopeream valente noi. Nealterate pentru sufletul meu de copil. Si visam cu ochii deschisi. Cand se intrerupea curentul in serile de iarna, iar puterea soarelui nu mai ajuta, eu emotionata aprideam felinarul rosu adus de tata de pe undeva. Era ca un ritual ce ma absorbea intr-un univers al flamelor subtiri. Si imi faceam lectiile la lumina lui. Uneori la lumanare. Cred ca de atunci am inceput sa iubesc penumbra si de multe ori caut sa recreez fara sa stiu prea bine de ce, aceeasi atmosfera. Nu mai aprind felinarul rosu, uitat probabil intr-un colt prafuit al casei copilariei, dar cand ma cauti in confortul caminului meu, ma vei gasi cu siguranta, fie la lumina flacarilor din semineu, fie la lumina unui lampadar inalt ce se rasfrange dintr-un colt al incaperii. Probabil asa  redau eu intimitatea locului. Luminile puternice imi fura din intimitate invadandu-ma…

Un alt moment slefuit in amintire si asteptat cu nerabdare era cel cand ascultam piesa serii la teatrul radiofonic, timp in care mama pregatea masa de seara. Nu m-am omorat niciodata dupa bucatarie, aveam oroare daca trebuia sa pregatesc ceva singura, dar compromisul merita efortul de a o ajuta pe mama cu treburi marunte la masa din bucatarie, in timp ce urechile imi erau facute palnie sa capteze cat mai bine vocile actorilor. Mai curatam un cartof, mai ascultam o replica la radio. Cand erau serile fara teatru, ca nu difuzau decat de 2 ori pe saptamana se pare, priveam pierduta condensul de pe fereastra, format din cauza aburilor ce se adunau in micuta incapere, in ciuda ferestrei intredeschise. Ma fascinau indeosebi picurii care se adunau in josul geamului, privindu-i concentrata cum se scurg. Cand vroiam sa ma amuz, scrijeleam in aburi tot felul de desene spre disperarea mamei care ramanea cu geamurile mazgalite. Momentele acela mi-au dat intotdeauna sentimentul de intregire, de existenta certa. In care traiam fiecare secunda. Mama se bucura ca nu era singura in bucatarie, eu imi gaseam de lucru ca sa para mai placut ajutorul oferit. oricat m-as chinui acum, acest moment nu il mai pot reconstitui. Epoca moderna a sters din autenticitate. Hota absoarbe cu eficienta orice urma de abur, teatrul radiofonic a fost inlocuit de Spotify-ul instalat pe ipod, ce emana muzica dupa starea pe care o am, sau de ultimul episod dintr-o serie tv ce o urmaresc pe tableta pusa intr-un colt, sa imi tina companie cat ma preocup in bucatarie. Emotia momentului a disparut.

„Pe vremea ta, mami, nu era atata tehnologie, de asta nu ne intelegi pe noi!” Ba inteleg dragii mei, m-am lasat si eu furata de modernism. Uneori insa, visez la simplicitatea unei clipe. Uneori imi amintesc ca pot citi o carte rasfoind-o, nu accesand-o in kindle. Si ma bucur ca un copil! Uneori… Si tresar!

 

Anunțuri

3 gânduri despre „Mina, vrajitoarea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s