Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Lectia de franceza

Teacher_Helping_Young_StudentProfesoara mea de franceza din liceu a fost o prezenta inedita. Diferita de restul profesorilor. Nici relatia noastra nu a fost ca oricare alta. Ne-am indragit imediat si de multe ori am lasat emotiile sa ne dirijeze in orele ei si nu numai. Poate de aceea e singura de care imi amintesc, realmente imi amintesc pana la cel mai mic detaliu absolut tot: aroma parfumului delicat ce il degaja cand se apropia de tine, dinamismul ei, alura delicata, prospetimea firii ei, parul roscat, tuns deasupra umerilor, pistruii inerenti tenului ei, stilul si fragilitatea. Ambitia ei constanta de a se detasa de restul lumii. Modul personal in care preda, insistenta ei sa excelam. Sa excelez! Cum deschidea catalogul rasfoindu-l cu repeziciune si cu o oarecare plicitseala totodata. Felul abrupt in care parca in fata scolii micutul ei Nisan, de parca era mereu in intarziere. Zambetul ei oarecum distant. Dar eu ii puteam recunoaste caldura din spatele zambetului. Poate am ramas cu o imagine idealizata, dar o pastrez cu mare drag intr-un colt al sufletului. M-a invatat sa tind spre mai mult, sa muncesc, sa ma depasesc, sa spun ce gandesc si mai ales, sa am incredere in ceea ce gandesc. Sa ma cunosc. Sa nu imi fie teama sa aleg o cale, sa stiu sa fac fata unei confruntari, sa fiu transanta ca si ea. Intr-un fel, ii semanam, poate de aici afinitatile noastre, respectul reciproc.

Intr-una din zile a intrat in clasa mai grabita decat de obicei. Avea aerul ravasit. Vazusem pe geam cum parcase in modul atat de specific ei si ne intrebam in ce stare se afla. Am descoperit imediat. Era iritata si distrata in acelasi timp. Nu ii era in fire sa ii lipseasca concentrarea. M-a rugat absent in timp ce se apleca peste catedra sa imi puna pe banca o carte:

-Monik, poti tu te rog sa incepi sa citesti pentru restul clasei cartea pe care o vom studia zilele acestea?

Evident ca stia foarte bine cat de dificil imi era sa vorbesc in fata intregii case, ca vocea mea firava refuza sa articuleze si ca acest lucru cerea un efort imens din partea mea. Frustrata ca ma pune in aceasta situatie, am luptat cu lacrimile ce mi se adunau in ochi si inghitind nodurile ce mi se puneau succesiv in gat, am deschis cartea cu maini temurande. Cartea imi era familiara, o rasfoisem odata demult. Sa citesc in limba franceza insa mi se parea prea mult.

Am dat sa ma ridic, cum era obiceiul cand vorbeai in fata clasei, dar m-a oprit cu un gest scurt:

-Nu te ridica, nu e nevoie, stai confortabil, iti va fi mai usor sa citesti…

Mi-am adunat orgoliul ranit de pe jos, numai eu stiam de ce ma simtisem atat de lezata, luand foarte personal intentia ei de a ma expune in fata tuturor. Cred acum, privind in urma ca exact in acel moment, ea acordase o incredere totala capacitatilor mele. Vroia doar sa o substitui pentru cateva minute… Cu un efort, mi-am dres glasul, dupa care am mentionat autorul si titlul cartii ce urma sa o incep. Reusisem sa pun stapanire pe emotii si sa las curs liber vocii sa onduleze melodios si simplu cuvintele frumos randuite inca de la prima pagina. Cand am ajuns la: ” Te rog… Deseneaza-mi o oaie!”, am simtit in schimb o transformare. O transpunere. Un voiaj al trairilor redate aici in cel mai simplist stil intalnit pana atunci. Am stiut de atunci ca am in mana cartea cea mai graitoare de pana atunci, al carei mesaj ma va lasa ravasita, singura si trista. Pentru ca da, am intuit de la acea propozitie rostita de glasciorul plapand (cum altfel sa mi-l pot imagina?!) al micului print, ca impactul meu cu aceasta poveste mitica va fi unul definitiv. Pentru ca atunci am inteles. Am inteles si mi-am si amintit. Ca oamenii mari sunt ciudati. Ca nu cadrez deloc cu lumea lor. Ca mitul regasirii de sine e etern, ca fiecare din adulti traieste efectiv pe cate o planeta dominata de structura lor umana, ca suntem trecatori prin viata, ca imblanzirea necesita efort si dedicatie, presupunand totodata devotiune maxima. Ca ce iubesti este unic pe lume in ochii tai, ca viziunea ta aspura lumii e diferita de a altora. M-am luptat citind cu un alt val de lacrimi ce se refuzau oprite, iar nodurile din gat imi provocau durere. Ea m-a lasat sa continuu. Cand m-am oprit m-a rugat sa fac o analiza scurta a cartii si i-am spus toate lucrurile de mai sus. A devenit atenta si dintr-o data am simtit-o prezenta. Ceva din emotia mea reusise sa o incalzeasca. Sa o aduca intr-un punct comun cu noi.

Daca pana atunci ne descoperisem trepat anumite afinitati, acum era cert, ne recunosteam ca apartinand aceleasi specii parca.

Relatia noastra in timp s-a deteriorat, ca orice legautra efervescenta. Doi ani mai tarziu am avut sentimentul profund ca imi cere mai mult decat pot da. Ma solicita la maxim si obosisem. Eram o adolescenta rebela si vroiam sa ma fac simtita. Am rabufnit. Am ranit-o cum numai un elev isi poate rani profesorul. Am inceput sa lipsesc la orele ei. Nu stiam exact cum sa ii arat nemultumirea mea, sa ii marturisesc ca ma agaseaza dorinta ei de a se valorifica prin mine, ca ma sufoca, ca nu mai vreau! Nu mai pot! Multa vreme am evitat-o. Pana cand, surprinsa de schimbarea atutudinii mele, a realizat ca a fost lasata de partea cealalta, fara sa stie ce a produs ruptura. Carui fapt ii datora ea fuga mea asidua, cat mai departe de ea. Cred ca a renunat la multe din pricipiile ei cand m-a cautat intr-o pauza pe culoarele scolii, cand banuia ca ma va gasi. M-a abordat si am crezut ca se va deschide pamantul sub mine. Nu stiam cum sa reactionez.

– De ce ma ocolesti, Monik? Sunt saptamani intregi de cand nu mai vii la orele mele…

-Nu are importanta, va rog sa nu insistati, am dat sa ma intorc cu spatele dar m-a prins de mana cu fermitate.

-Te rog sa ramai, nu fugi, da senzatia de lasitate. Macar spune-mi de ce ma eviti!

Atunci i-am spus fara ezitare tot ce simteam, nu m-am cenzurat. Sub ochii colegilor de pe culoar si cei ramasi inca in clasa. I-am surprins privirea ranita. Era prea tarziu sa ma opresc insa. Pe moment nu am regretat, impulsivitatea nu imi daduse pace si iata-ma in cea mai ambigua situatie din viata mea. Mai e nevoie sa spun ca a avut intelepicunea sa admita ca m-a impins prea departe? Ca in loc sa ma apostrofeze ca alti profesori in situatia data, a acceptat punctul meu de vedere, mentionand doar ca regreta ca am ajuns aici. Mi-a smuls o promisiune:

-Daca nu mai insisit sa mergi la toate olimpiadele de franceza, imi poti promite ca revii la ore?

-Sigur, am capitulat eu, pentru ca am obosit. Nu mai vreau. Dar as vrea sa stiti ca din trimestrul urmator imi voi schimba limba principala si mai voi transfera la engleza. A oftat dar cred ca intuise panta pe care o luasem si cum intentia ei era sa ma convinga sa merg la ore, a capitulat, fara a isi ascunde insa dezamagirea:

-Ma intristeaza ca renunti la orele intensive de franceza, stii cata placere imi facea sa te am in clasa cat mai des, dar daca asta te bucura pe tine, nu ma pot impotrivi.

Atat a fost. Nu am cazut in dizgratie cred intrutotul, dar ruptura era evidenta. Evita, la cele 3 ore pe saptamana ce le mai aveam cu ea, sa ma solicite sa particip efectiv in clasa. Atitudinea ei in ultimii doi ani de liceu ce i-am mai avut impreuna a fost totusi o lectie de viata ce nu am uitat-o cu usurinta.  „Ai grija ce iti doresti, ca se poate intampla…” Nu am lasat nici o clipa sa se vada ca imi regretam actiunile pripite, privirea ei nu mai poposea ca inainte asupra mea pentru a cauta un raspuns in clasa. Nu am admis in fata ei, dar nu mai era nevoie. Imi invatasem lectia. Am iubit-o in continuare din umbra, in tacere, cu discretie.

sursa foto: google images

 

 

 

 

 

Anunțuri

4 gânduri despre „Lectia de franceza

    1. Da, asa e. Evident, am tras concluziile mult mai târziu 😉
      Nu stiu daca isi mai amintește de mine, câți elevi a format ea de-a lungul timpului… Stiu insa ca a continuat sa exceleze in domeniul ei si ca are si acum elevi care o reprezintă cu brio chiar si pe planuri internaționale. Asa mi-am amintit de ea, citind un articol despre meritele ei.

      Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s