Publicat în De-ale Karamelului

Cu dibăcie înainte!

Am un bichon de 1 an și 6 luni. Pentru cine nu știe ce înseamnă, vă spun eu în doar câteva cuvinte. E un câine vesel de talie mică (încape confortabil într-o geantă de plajă și mai rămâne loc și pentru lucrurile mele), cu păr ondulat de culoarea caramelului, ochi de aramă vii si inteligenți, năsuc brun, o mutriță simpatică și după cum ne-a demonstrat, o voință de fier. Încă nu mi-e clar dacă el se crede uman sau ne consideră pe noi ca făcând parte din rasa canină. Oricum ar fi, știe sigur că alcătuim o familie. Ca atare, ne-a însoțit în vacanță pe șarmanta Coastă de Azur. Am decis târziu să plecăm, neașteptat. Prin urmare, nu am găsit mari oferte. Ne-am mulțumit cu o vilă lângă Antibes. Face parte dintr-un complex de case ce se odihnesc în jurul unei piscine comune cu parcurile luxuriante aferente. Puțini turiști, majoritatea constituind-o localnicii.
Avem o mică gradină privată, deschisă spre parc. Pietonal.
Acestea fiind zise, să revenim la Bichon.
Nu aveam îndoieli că ar fi inteligent, arareori am văzut câine să reacționeze atât de…uman. De multe ori mi-am explicat singură că este așa poate pentru că l-am tratat ca pe un copil, ca pe mezinul familiei. Evident, cu 2-3 reguli, cât să asculte comenzi de bază, dar nu pot și pace să il țin sub control cu comenzile de rigoare.
Că vorbeam de reguli. Am semnat un contract lung cum nu mi-a mai fost dat să văd când am închiriat vile la mare, oriunde în Europa. Lăsând la o parte regulamentul cum sa te porți prin casă, ce poți si nu poți face, ce să atingi și ce nu, dar și unul legat exclusiv de comportamentul ce trebuie adoptat la piscina comună. Unele de bun simț, ușor de înțeles, altele parcă scrise de un director de închisoare. Culmea e, observ că le priește locuitorilor. Celor ca noi, de ocazie, le mai ridică anumite întrebări. Să nu te împingi pe marginea piscinei, mai merge, să faci un duș înainte, iar. Dar să nu ai voie cu nimic altceva decât prosopul, nu tu, o mică saltea să iti întinzi mai confortabil oasele pe piatra neprietenoasă, nu o pernuță ceva să plutești dacă ești mai nevricoasă cu apa, nimic. Ba mai mult, să nu îți treacă prin minte să răspunzi la telefon și dacă o faci, fii discret si ieși. Să bei sau să mănânci, nici vorbă. Ce, ai înnebunit?! Nu mai continuu, se înțelege de la sine cam ce alte reguli implică. Lista e așa lungă că v-aș plictisi.
În schimb, nimic marcat legat de accesul cu animalele domestice. Așadar, într-o zi calmă și frumoasă, când numai familia noastră mică se bucura de relaxarea pe marginea piscinei, am îndrăznit să luăm și bichonul, cum în alte zile observasem că mâțele localnicilor se plimbau nestingherite printre prosoapele noastre. Am zis, de ce nu! De felul lui, atâta timp cât este cu noi, caramelu’ nostru stă cuminte pe prosop la umbră, privind cum ne amuzăm. Și atât. Nimic câinesc, ca să zic așa.
Nimic suspect, a doua zi, hopa din nou și el cu noi pe marginea apei liniștite. Numai că de data asta apăru gardianul. Da, e și un gardian al sătucului închis și inaccesibil pentru alții. Ne-a informat scurt că nu avem voie cu el la piscină. Nu am protestat, iar D l-a luat cu el la vilă. Numai că 5 minute mai târziu, curajosul meu bichon dispăru de lângă el într-o clipă de neatenție și m-am trezit iar cu el acolo, vesel nevoie mare. Absolut luată pe nepregatite, în loc să reacționez, mă întrebam prostește pe unde a trecut?! Că doar e securizată piscina, cu gard de jur împrejur și poartă special făcută să se deschidă greu pentru copiii nesupravegheați din parc. Câteva clipe am formulat o idee în care blănosul creț își deschide singur poarta, apoi am alungat-o incredulă. No, nu avea cum. Între timp m-am trezit din reveria mirată că a trebuit să o „salvez” pe doamna înțepată si acră de vreo patruș-ceva – care cu siguranță a aderat la regulament fără nici o ezitare, cu cea mai apăsată semnătură (dacă nu cumva nu l-a întemeiat chiar ea) – expusă patrupedului inofensiv ce trecu la limită prin spațiul ei alocat la umbră. Am spus și eu un „scuze” din vârful buzelor și l-am luat pe sus să îl duc înapoi la D, care îl căuta deja prin parc. Când să ies, am privit cu atenție, realizând că altă intrare nu a avut decât să se strecoare printre gratii. Sigur, bichonul ăsta e pe jumătate pisică, că altfel nu îmi explic apucăturile lui.
Am hotărât pe loc să îl lăsăm închis în casă, am tras ușile franțuzești până la capăt, închizând și obloanele de lemn din afară. Așa nici nu se auzea prin vecini că latră dacă s-ar fi gândit să protesteze (deși mai mult el se văicărește când este singur), nici nu ar mai fugi și astfel am putea să furăm o ora liniștită la piscină, fără tot felul de întreruperi.
Relativi împăcați cu ideea noastră ingenioasă și felicitându-ne că am avut tăria să ne dezlipim de el și să îl îngrădim, ne-am scufundat pentru o răcoreală binevenită în piscină. Când, să nu ne vină a crede ochilor, cine țopăia triumfător pe gresia unde odihnea doamna de mai devreme? Să vă spun? Bine: bichonul nostru în carne și oase. Ne-am frecat ochii absolut năuciți de apariție, pe moment având neinspirația să nu reacționam deloc. Îl priveam muți de uimire cum alerga de colo colo să ne înștiințeze că a sosit si el în sfârșit. „Ce, sigur doar m-ați uitat, dar am știut eu cum să vă găsesc!” Parca spunea cu ochi vii, zglobii. Iar coada i se învârtea veselă în aer. Doamna, iritată își adună lucrurile în grabă și ne părăsi fără nici un cuvânt, iar noi am purces în a-l mustra amuzați și iar l-am luat pe sus să îl scoatem din incinta interzisă. Pe drum am compus câteva scenarii despre cum a putut el să evadeze, eu și A opinând că disperarea l-a facut să tragă cu lăbuță ușa glisantă și tot ea dându-i și forța să împingă obloanele care erau doar trase, nu și încuiate. Între timp, D și V au ajuns cu el acasă și stupoare, obloanele închise, ușa glisantă la fel, nici urmă de efracție. Vag le-a trecut prin minte că bichonul drag a fost destul de disciplinat cât să închidă în urma lui. Bineînțeles că nu fusese cazul.
Acesta a fost momentul decisiv când am tras următoarele concluzii: 1 – ne iubește așa tare că e dispus să facă orice pentru a fi cu noi, 2 – e mai inteligent decât ne-am imaginat, mult mai inteligent și foarte dibace.
Ce a facut el?! Pentru o exemplificare facilă a descoperirilor noastre, adaug aici design-ul exterior al casei în care locuim pentru 11 nopți.
Dacă văzu el după ce l-am lăsat singur că nu are ieșire pe la parter, urcă frumușel în dormitorul nostru cu terasă, la etajul 1, studie cu atenție condițiile cu care se confruntă, iși puse toți neuronii în funcțiune și se bucură ghiduș când descoperi că ușa glisantă ce dădea spre terasă era deschisă. Împinse fără mare efort obloanele trase dar neîncuiate și gata, primul pas era deja facut. Acum, aflat pe balcon, mai avea ceva piedici, dar nimic nu l-ar fi ținut departe de noi și susurul apei cristaline în care se bălăceau ceilalți membri ai familiei. Și care probabil îl așteptau nerăbdători. Așa că, dă-i bice! Gratiile ce încadrau terasa nu constituiau o piedică reală, spațiul dintre ele fiind destul de mare ca să poată trece bichonu’-pisică în cazul în care ii trecea prin cap să facă un salt. Ce noroc, iată un alt obstacol îndepărtat, chiar sub balcon se desfășura ca un tobogan uriaș parasolarul ce proteja terasa de jos unde tronau fix la coborâre 2 șezlonguri cu saltele întinse pe ele. Dificultatea ce urma să o întâmpine era doar distanța dintre parasolar și șezlonguri, care a fost învinsă imediat ce a prins curaj și s-a aruncat în aer. Surprinzător, apăruse la piscină vioi tare, așa că sigur nu căzuse într-o poziție inconfortabilă și nici nu se lovise.
„Iupiiii, am reușit! Și-a spus el în gând, după cum îl cunosc. Hai repede acum, la ei grămadă, că tare mi-e dor să-i revăd.”
Urmarea o cunoasteți.
Am rămas cu impresia puternică că nu există limite în dorința lui acută de a ne însoți peste tot și că va trebui să fim mult mai precauți pe viitor când ne va trece prin cap să îl mai lăsam singur. În plus de asta, avem certitudinea întărită că francezii nu se omoară după oamenii cu patrupezi, citire de la o amică franțuzoaică get beget, care merge peste tot cu cățelușa ei, doar că acasă la ai ei, pe Coasta de Azur o pitește în geantă, să nu mai aibă discuții inutile. Mda, certitudine confirmată chiar acum de câteva vecine pasagere (pentru noi, că ele sunt de-ale locului) în aceasta oază închisă, deținătoare de diverse rase canine: „Ils aiment pas trop les chiens, ici…”
Însă pisicile aici se bucură de un alt statut, nu sunt considerate animale, prin urmare se ridică din umeri când ridici nedumerit problema. Dar nu e locul meu sa fac educație civică, așa ca adopt poziția în care nu este nevoie să mă cert.

IMG_4726.JPG

IMG_4724.JPG

Anunțuri

3 gânduri despre „Cu dibăcie înainte!

  1. Cred că în ”oaza” de acolo m-aș fi simțit în captivitate; o captivitate confortabilă. Probabil că votul majoritar va fi mereu pentru confort.
    În comparație cu personajele de acolo, cățelul dvs. pare pur și simplu mai uman.

    Apreciază

    1. Exact cuvântul care îmi scăpa din descriere, „captivitate”. Asta e impresia pe care am simțit că o trăiesc aici. Si nu eu, cât cei de aici, pentru ca la mine e temporar. Înțeleg ce înseamnă să trăiești în comunitate, dar nu aș putea așa…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s