Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Memoriile unei fetițe ce și-a iubit copilăria…

165527632-Deunăzi am întins pe o felie de pâine niște dulceață de caise. Îți spun asta, pentru că în acel moment exact, mintea m-a purtat amețitor pe meleaguri acum îndepărtate și succesiv au început să mi se deruleze în amintiri imagini calde din copilărie – da, reinventarea madlenei știu, nimic nou sub soare. De o claritate atât de pătrunzătoare încât am avut sentimentul că sunt iar mică. Ştiu că te preocupă scurgerea timpului în general și rolul memoriei noastre în particular.
Zilele pe afară
-Lipsită de griji, sub soarele toropitor, în zilele lungi de vară, adâncită în lectură, mușcând din biscuiții unși cu meticulozitate mai înainte, cu unt si dulceață de caise, simțeam cum ma invadează o liniște binecuvântată. Mormanul de cărți depus cu grijă lângă pernele de care mă sprijineam comod, era intenționat pregătit din timp, ca să nu fie nevoie să mă deranjez când terminam de citit o carte.
Atracțiile culinare
-Fac o paranteză acum și mă opresc câteva secunde la un aspect ce nu merită neglijat. Motive importante pentru a mă smulge din confortul pernelor erau numai ca să merg alene până la bucătărie pentru a-mi pregăti altceva de ronțăit, acest obicei însoțea persistent lecturile mele. Pe locul întâi erau biscuiții unși proaspăt cu unt si dulceață cum ți-am mai spus, urmați îndeaproape de halvaua turcească făcută în casă de bunica. Când eram mai „fructe și legume”, putea fi orice de sezon, de la merele de vară, cireșe, struguri, morcovi smulși din grădina din spate, piersici crocante și parfumate sau coacăzele negre care împânzeau aleea ce traversa o parte din curte. Pe ele le alegeam cât se poate de coapte, să nu mă cutremur de acreală când le spărgeam în dinți. Dacă simțeam că vreau ceva mai elaborat, îmi culegeam o roșie mare traversată de linii mari, știam că acelea sunt cele mai bune la gust, le tăiam rondele, presăram ceapă tocată mărunt și aruncam niște sare și piper, generos. Eram mulțumită de rezultat de fiecare dată.
– Dar să revin la preocupările de afară. Eram copilă și universul meu îl simțeam diferit de al celorlalți. Nu cadram cu epoca în care trăiam pentru că lăsam întotdeauna loc imaginației fără limite caracteristică vârstei fragede. Nu simțeam lipsurile celor mari. Şi nu mă plictiseam aproape niciodată, dacă nu citeam într-un cort improvizat undeva la umbră, într-un colț din curte mai retras, mă găseai cocoțată în cais,  de data asta în altă curte, a celeilalte bunici, încercând să mă conving că pot face față la provocarea verișoarei să mușc dintr-o caisă nu foarte coaptă. Dinții mi se strepezeau deja numai la gândul că ating fructul necopt, dar nu mă lăsam,  ca mai apoi să mă scutur din tot corpul realmente acrit de la pulpa verzuie a fructului crud.

Dacă aveam mușterii disponibili, adică copiii de pe strada copilăriei mele, jucam cărți întinși pe un preș la poarta unuia din noi, sau și mai bine, ne înșirăm jucăriile după bunul plac, inventând tot felul de jocuri, situații și povești. Așa am descoperit că nu voi fi niciodată profesoară, că medic nu mi se pare amuzant să fiu nici măcar în joacă și că a fi croitoreasă necesită abilitați ce de departe mă depășeau cu desavârșire. Îmi plăcea în schimb să observ. Să particip, cum nu, dar totodată să pot analiza pe îndelete ce face fiecare din partenerii de joacă. Cum făcea lucrurile și mai ales ce reacții avea în raport cu jocul ales.
Să mai spui că nu ți se trasează încă de mic aptitudinile…
În alte zile inventasem împreună cu copiii din vecini mai mari un joc mult mai simplu, de petrecut timpul afară. Cei mari mă îndrăgeau așa cum eram eu răzvrătită și bătăioasă (cam așa se dusese de veste), ei aveau bunăvoința și răbdarea să îmi cunoască lumea mea în care lăsam cu greu pe alții să intre. Cănd soarele nu ardea, ne alegeam un loc undeva unde cerul era dezvăluit întregii noastre priviri, de obicei chiar în mijlocul străzii. Întinse pe asfaltul cald al verii, priveam spre formele ce se formau din norii cu aspect pufos, dar totodată denși, ce străbăteau văzduhul în depărtare. Nu îmi amintesc niciodată ploile de vară, nu știu de ce. Cele de mai târziu da, însă din acea perioadă am doar amintiri senine…
Visurile cu ochii deschiși
-Alteori ne fixam fascinate privirea pe trena de condensare lăsată de avioane. Atunci îmi răsărise pentru prima oară gândul că eu niciodată nu am fost niciodată așa sus. Îmi apăruseră în minte dintr-o dată versurile caraghioase ce mi le rostea bunica: „Avion cu motor ia-mă și pe mine-n zbor…” Cum zarurile erau deja aruncate în familie, nu mă puteam baza pe vreunul din ai mei să fie piloți peste noapte ca să mi se îndeplinească și mie  un vis, așa că atunci îmi propuneam să îmi imaginez că mă voi căsători cu unul. Cine știe…  Îl și vedeam alură vagă în uniforma de pilot. Gândul îmi zbura apoi răzleț spre maturitate, captivanta perioadă în care ne proiectam în mintea noastră de copil. Ne vedeam puternici, lipsiți de orice restricții, cu totul liberi. Anul 2000, alt cântecel de-al nostru ce îl strigam în gura mare: „Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii…” Incredibil, un an plin de speranțe, de reînnoiri, de visuri împlinite. Făcând repede calculul, mi-a ieșit fabuloasa vârstă de 23 de ani: ” uau, genial, o sa fiu așa mare, termin deja facultatea atunci și mai mult ca sigur, în pragul căsătoriei!” Hipnotizată, îmi priveam cu ochi mijiți proiecția viitorului ce se strecura printre printre cumuluși. Stăruiam puțin asupra imaginii mele și nu reușeam să mă decid dacă aveam părul lung sau până la umeri, dacă eram îmbrăcată cum se zice în zilele noastre, business sau casual, adică de servici sau de stradă. Oricum ar fi, eram așa cum îmi imaginam eu că voi fi. Şi eram tare mulțumită. Mustăceam în sus spre imaginea eului meu adult, iar în gând îi făceam cu mâna. Uneori îmi răspundea înapoi. De cele mai multe ori însă uita prea devreme de copila de pe asfalt care privea în sus cu ochi mari și întrebători. Atunci mă ignora, neamintindu-și. O simțeam sfidătoare.
Muzica
-Tot în acea perioadă revenise tata din unul din voiajele sale cu o cutie imensă ce nu mai văzusem nicicând, care era și multifuncțională. O combină. Puteam pune discuri de vinil deasupra, casete la mijloc, iar în partea de jos, electronică, butoanele uriașe te invitau să le răsucești pentru a descoperi noi posturi de radio. Acele cadranelor se învârteau dramatic când aterizam pe o frecvență statică. Am facut imediat o pasiune pentru poveștile ce le ascultam neîncetat cu geamurile deschise ca să intre mai bine căldura de afară. Fata soarelui am fost, fata soarelui am rămas. Întinsă pe jos, cu capul sprijinit în mâini și picioarele îndoite spre tavan bâțâindu-le în aer, nu mai auzeam nici pe mama strigând după mine, nici zumzetul firesc dintr-o casă locuită. În anumite seri, în schimb, venea tata ce ținea morțiș să ne inițieze în lumea sunetelor muzicii clasice. Insista atât, că nu aveam cum refuza. Parcă ne văd, așezate cuminți pe canapea, dezamăgite că pierdeam o bătălie. Cedam insistențelor, dând din picioare nemulțumită și privind îmbufnată într-o parte, spre perdeaua ce se umfla sub vânticelul blând care adia prin fereastra deschisă. Diminua intensitatea luminii, pretextând că numai așa poți „vedea” și simți muzica, în ciuda protestelor noastre. Uneori punea Beethoven, Sonata No. 14 – Sonata lunii. Știa cu ce să ne atragă. Am îndrăgit-o, deși nu recunoșteam cu ușurintă. Mintea îmi zburda de fiecare dată printre sunetele ce trasau culori în aer, prin fața ochilor mei, în urma atingerii clapelor de către vreun artist desăvârșit. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu un compozitor clasic. Pe Bach nu reușeam să îl înțeleg, să îl văd, cum spunea tata și sfârșeam prin a deveni frustrată după ședința de muzică. Mult mai târziu l-am apreciat, l-am descoperit cu adevărat.
Cărțile, un univers aparte
-Am prins gustul lor pentru că sora mea avea răbdarea și pasiunea să mi le recomande. Le devoram nesățioasă și grăbită totodată să trec la următoarea. Spre sfârșit începeam să tărăgănez, nevrând parcă să mă desprind de poveste.
Odată am descoperit împreună în magazie, o ladă cu cărți de pe vremea când era tata copil. Am avut impresia că dezgropasem o comoară. Nu erau cine știe ce lecturi, dar conexiunea ce ne ducea într-un trecut familiar lui, ne făcea să le răsfoim subjugate. Mi-am facut o selecție și știu că am citit și recitit o carte până am învățat replici întregi pe dinafară. Mă tot chinui să îmi amintesc cum se numea, dar nu reușesc. Toate personajele erau legume, da, nu râde, nu în sens peiorativ, era o jardinieră întreagă cu o viață demnă de invidiat, plină de aventură, suspans și emoții variate. Cepele îmi erau tare dragi.
-Nu spun că a fost perfect, dar mi-am iubit copilăria. Am ales să văd partea plină a paharului. Altădată, când voi mai avea un flashback promit să mai povestesc.

Anunțuri

2 gânduri despre „Memoriile unei fetițe ce și-a iubit copilăria…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s