Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Problema de…vedere

Nu stiu la altii cum este, dar la noi treaba sta cam asa: copiii personali ne vad ca niste neaveniti, depasiti si nealiniati cu noile timpuri. Nu ca m-as da eu vreo tinerica, dar sa fiu acuzata ca nu sunt ancorata in prezentul vibrant ce ne inconjoara, nu consider tocmai just. Mai degraba as spune ca e vorba de o lipsa de apartenenta unei epoci anume (doar am trecut prin mai multe), considerandu-ma totodata cu viziuni (a se citi ‘vederi’, conform titlului) largi si deschisa noului in general. Colac peste pupaza, le este si rusine si evita orice afisare publica alaturi de noi, fastacindu-se care mai de care, daca se intampla sa ii insotim pe undeva.

„Da’ ce am, draga, sunt stramba, urata si aparuta direct din grota, de nu vrei sa te urmez?!”, intreb siderata de fiecare data, cum inca nu ajunge informatia ce vor ei sa o comunice la neuronul cret si obosit, ce mai ramane activ uneori si la mine.

Cand a fost sa plece cu scoala pentru o saptamana odrasla ‘a mare, am admis ca nu e in largul lui, insa am insistat nespus sa il ajut sa isi duca valiza pana in curtea scolii. A acceptat intr-un final, cu conditia: „Bine, bine, dar mergi un metru in urma mea!”. WT…, ne luptam cat colo pentru drepturile noastre de femei cu cap si coada (pardon, picioare bine infipte in pamant), si ajunge fie-miu sa ma treaca la urma, cu mers potolit si cap plecat!

Dar nu m-am lasat, el grabea pasul, eu mai abitir ma tineam in rand cu el. Cred ca a plecat nu tocmai incantat de victoria mea, mica din al meu punct de vedere…

Ce sa mai spun despre anumite manifestari, fie in public, fie in privat, ca de exemplu, dansul sau cantatul. E oripilat de-a dreptul. Problema noastra e urmatoarea cred:

Eu ma vad asa:

cartoon_dancers_happy_dance

Iar dumnealui ma vede cam asa:

older-women-dancing2-300x226

Nu numai ca protesteaza, dar efectiv ii vine sa intre in pamant daca mai sunt si expusa privirilor.

„Esti ridicola mami! Nu mai dansa!”, sopteste el de fiecare data, exasperat. Nu mai e nevoie sa precizez ca nu ascult muzica care sa zgarie anumite urechi, sunt decenta de felul meu si ma repet, destul de conectata la lumea reala/moderna, dupa modesta mea opinie.

Ei poftim, cu asa musteriu am eu de-a face cand mi-e lumea mai draga si mai vesela!

Ca o completare care spune cam totul, cand i-am povestit ca am iesit de curand intr-un club cu prietenii (toti oameni asezati si cu copii la purtator), la ziua unei prietene, m-a intrebat suspicios: „Si ce ati facut voi acolo?”

„Pai uite, ii raspund eu plina de candoare, am dansat cu tati si cand si cand, am dansat ca fetele si ne-am distrat.” La care, plin de convingere imi arunca: „Care fete, ca sunteti batrane, fii si tu serioasa!”

Patapam bum! Si nu am inca 40 de ani. Traiesc cu speranta in suflet ca ma va privi cu alti ochi cu trecerea anilor, cand va acumula si ceva intelepciune.

 

 

 

 

Anunțuri

10 gânduri despre „Problema de…vedere

  1. Vai de suflețelu meu!…)))) Nici eu n-am (încă) 40, dar mă apropii cu pași siguri! Având băiatul mai mare decât buburuza mea cea mare, mai am ceva timp de pregăteală!..Ce să zic. Știu, numărul din buletin nu se pliază bine pe vârsta sufletului nostru, pe care eu mi-l cred pe la 25, de exemplu, dar ei ne percep cu totul altfel. Gândește-te la tine cum erai la 14 ani, și cum îi priveai pe cei trecuți de 35. O să-i treacă, dar cred că e puțin dureros pentru tine. Îți sunt alături! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  2. Un copil care trăiește cu impresia ca la știe pe toate… hmmm…prevăd ca va fi un om care va trăi cu regrete (fiindcă nu a învățat unele lucruri la timpul lor) sau va ajunge să trăiască fără să îi pese de nimic și de nimeni (fiindcă se învață că în viață nu ai nevoie de ceea ce poți învață din experiențele altora)…în ambele cazuri, drumul lui către fericire va fi unul dificil.

    Apreciază

      1. Ma pregateam sa raspund ca gresesti sa tragi asa o concluzie doar din cateva randuri scrise la repezeala, cu menirea de a sugera doar distanta dintre generatii, aceea resimtita la randul nostru, cand eram adolescenti. Al meu nu crede ca stie totul, dimpotriva, e un copil incarcat de sensibilitate si de multe ori nesigur, tocmai de aceea nu vrea sa atrag eu, mama, atentia asupra lui si mai mult. Dupa el, nu cadreaza ce simt eu cu ce sunt eu :). Atat. Si daca afirmatia ta ar fi adevarata atunci, Huston , we have a problem! Toti copiii de varsta lui sunt la fel si daca asa e o generatie intreaga, cu un drum sinuos in viata numai pt ca ei cred ca stiu deja totul, sigur viitorul lor nu e din cel mai luminat. Sunt sortiti esecului din start atunci cu totii. Si cine nu a crezut macar o data la 14 ani ca le stie pe toate?! Eu una recunosc. Iar drumul meu a fost lin prin viata, fara esecuri, dificultati si neimpliniri. Si nu sunt exceptia, sunt doar o piatra din gramada…

        Apreciat de 1 persoană

      2. Da, așa este. Din nefericire pentru mine profesia mă obligă să intru în contact cu enorm de mulți tineri care chiar cred ca le știu pe toate înainte sa le învețe. Probabil am devenit mai sensibil la tristețea pe care o generează o astfel de stare de fapt. Defect profesional…ajungi și matur fiind să crezi că le știi pe toate. 😀 Apoi m-am luminat și mi-am dat singur replica. Mi-am amintit de vorba lui Mark Twain: nici o generalizare nu este adevărată, nici măcar aceasta. 🙂

        Apreciat de 1 persoană

      3. Mai este și altceva care m-a determinat să formulez primul comentariu. Povestea înfățișează o dublă nedreptate, pentru copil și pentru mamă, dar nu are final. Ceva care să facă cititorul să simtă că o lecție s-a tras din ea. Un deznodământ. Primul meu reflex a fost să întreb „și? ce s-a întâmplat până la urmă?…”. Instinctual cred, am vrut să trag eu o concluzie. 🙂

        Apreciază

      4. Nu are final pentru ca povestea este făra sfârșit. Învățam in continuare împreuna (sau alături), eu de o parte sa fiu mama, nu se termina aici, el sa fie bine sau mai putin bine, in pielea de adolescent. Scopul nu a fost sa se tragă o lecție din relatare. A fost doar o frântură din povestea noastra. Făra nici o morala. Nedreptatile sunt firești cand e vorba de relaționare între 2 generații si ultima fraza din text spune clar ca nu îmi pierd speranța ca si ai mei copii, așa cum am ajuns eu sa fac ani buni mai târziu, vor ajunge sa ma înțeleagă. Deznodământul peste ani. E o poveste încă deschisă.

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s