Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Nu-i zor!

feature1aAm constatat ca oricum o dau, la mine lucrurile merg de-a îndărătelea. Nu degeaba spuneam eu ca adeseori viața mea e cu susul in jos.
De exemplu, deunăzi am avut o clipa de răgaz, nici urma de presiune, așa ca am cedat ispitei de a nu ma grăbi deloc, in special pentru ca acasă nu ardea nimic. In ciuda deciziei mele, tot îmi ieșeau in cale oportunități sa pliez timpul si sa grăbesc lucrurile indiferent de nevoile mele. Fix in aceste 20 de minute pe care plănuisem sa le întind la maxim, ba sa le mai si expandez daca as fi putut, șoseaua s-a anunțat goală si cand spun goală, înseamnă ca nu zăream la orizont nici roata de mașina in mișcare. In mod normal, o ora relativ medie din punctul de vedere al circulației. Am luat-o agale, m-am oprit la intersecții privind lung in dreapta si in stânga, am mers in viteza a doua si am privit alene la pietonii nepăsători, pana cand m-am facut remarcată in atitudine si față de suava de fiică-mea care m-a întrebat curioasă: „De ce frânezi așa des, mami?”

„Nu frânez, draguță, răspund eu liniștită, doar ca nu prea pun picioru’ pe accelerație…”. Ii explic eu copilei ce si cum, ca iată-ne făra zor si profitând de aceste clipe, îmi zic ca e momentul sa ma opresc si la delhaize pentru un pit stop scurt si necesar cum mi se cerea apă plata fără sa fiu dotata cu așa ceva. Cu atâta mai bine, îmi zic, încă 5 minute de pierdut. La ora respectivă, delhaize-ul nu e aglomerat dar tot iti trebuie câteva minute bune sa aduni de pe rafturi ce ai nevoie. Iau o sticla mică de apă, ma răzgândesc răsfățata de timpul generos azi si revin dupa a doua sticla, cedez la insistenta ei, ma opresc si la sucurile proaspete, la lapte, chiar ma abat si sa contemplu o etichetă, intrigată de aspectul de leguma ciufulită si necunoscută ce îmi ieșise in cale. De obicei cand spun „Ma opresc 5 minute sa iau apa, ca am uitat”, e o proba fulger de fapt si alerg aproape pentru a rezolva treaba lăsată deoparte. Acum nimic… Ma duc spre casa de marcat, dau sa aleg care (din obișnuința), realizez ca sunt doar 2 deschise si amândouă cu vreo 3 clienți. Nu-i bai, ca am timp, îmi repet suprinsa parca de revelație. Dar vai, nici aici nu scap. Domnul in vârsta din fata mea își etalase deja produsele pe banda, iar eu calmă si gureșă cu fiică-mea, nici nu observasem ca erau nenumărate. Bine intenționat, mă întreaba privind lucrurile ce le tineam distrat in brațe: „Numai acestea le aveți, doamna?” Si face gestul de a ma invita sa trec in fața dumnealui. Zâmbitoare ii mulțumesc si ii spun ca nu e nevoie, încercând sa ascund ce îmi trecea prin minte, pentru ca se perindau exclamări care mai de care: „Are you for real?! Chiar așa, unde erați cand aveam brațele si mai pline (mai mereu uit sa iau coș), adică aproape in fiecare săptămana, cand sunt contra-timp si cu copiii in strada așteptând sa sosesc la colț pntru a-i aduna de pe drumuri de școala, cand ma avertizează un reminder ca am nu stiu ce programare sau cand al meu cățel latră disperat in mașina, de il aud din magazin?!”. „Acum am timp, tot timpul din lume, nu ma grăbesc nicăieri, sunt calma si făra a degaja disperare! Nu vreau sa câștig timp, vreau sa il pierd!” Contrariată de ce trăiesc, ma îndrept spre parcare cu pași lenți si observ ca am lipsit doar 5 minute. Atât.
Știți, cand spun 5 minute, nu înseamnă niciodată chiar 5 minute, spre nerăbdarea copiilor (deloc fanii cumpărăturilor), care ma amenință invariabil: „Daca stai mai mult, sa știi ca nu mai acceptam data viitoare!”

Am uitat cu desăvârșire cum este sa pierzi vremea. Nu stiu voi, dar eu ma găsesc in lipsa acută de timp si atunci cand descopăr cu stupoare ca beneficiez de prețioase minute câștigate ca la loterie, ma trezesc complet debusolată. Pierdută as zice, nu stiu cum sa îmi pun piedică la ritmul accelerat. A fost o proba nu foare ușoară sa fac acești pași mici si cumpatați. Si culmea este, ca ajung sa remarc nu făra regret ca nu mai am nici o idee cum sa fiu imperturbabilă, sa am păsuire, sa fac lucrurile in tihnă. Oare se pot reînvăța acești pași sau odată intrați pe acest drum, nu exista cale de întoarcere?

Anunțuri

2 gânduri despre „Nu-i zor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s