Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Viața ca un tăvălug

Moving-house-featured-image-600x210

In jungla din capul meu mi-am imaginat ca ma pot implica in toate cu aceeași energie, făra piedici sau abateri. Nu plec de fel urechea la sfaturi si voci binevoitoare care ma trag de mâneca: „Monik, ar trebui sa începi sa împachetezi….” Sau, „Monik, ia-o ușurel, ca sunt multe de facut…” Nu si nu, tot cum știu eu fac. Nu degeaba de mică mi s-a spus ca sunt încăpățânată si reținută la sugestiile altora. „Atunci las-o draga sa se dea cu capul de sus!”, ar șopti cei care si-au pierdut deja răbdarea sa ma sfătuiască.
Acum ma dau bătută, ultimele evenimente pe care nu le-am luat in serios din motive de incredibilitate – cine ar fi crezut ca se vor aduna toate la un loc chiar aici in pragul casei mele?! – m-au adus la cam 3 kg in minus, ehehei, ar zice invidioșii, ce bine iti sade ție, dar numai eu știu cum este sa nu mănânci din varii motive, fie ca ți-e mintea in alta parte, fie ca nu apuci, fie ca ai uitat sa mergi la supermarket, la o transparență si o paloare nefirească si mai ales la o totală lipsă de concentrare…
Nu va panicați, ca nu e de rău, doar de bine as zice, dar consumul emoțional fiind mare, m-a adus la limita. Cine nu știe ce înseamnă achiziția unei noi case, pașii urmați ca sa intri in posesia ei, apoi planurile, remodelarea, renovările, proiectele nenumărate ce țin de decorații etc., alergatura nesfarsita si munca fizica interminabila, sa arunce primul cu piatra. Sa lăsam deoparte faptul ca pentru un pas așa mare, a fost un act mai degrabă impulsiv si de atunci atât eu cat si consortul asistam la derularea evenimentelor ca niște spectatori absolut uimiti de ceea ce se întâmpla. Da, plănuiam o schimbare, o casa mai mare care sa acomodeze mai bine mica (sau marea?) noastră familie, dar nu am știut cum vom reacționa cand vom trai dragostea la prima vedere, cum a si fost de fapt, cand am vazut-o pentru prima oară. Știți sentimentul, acela care iti aduce confirmarea si certitudinea ca ești acasă. Așa a fost de cum am intrat pe usa, in urma cu aproximativ 5 luni. Si am spus: „O luăm!”
Voilà cum ne-am aruncat in gol făra nici măcar sa apucam sa tragem aer in piept. Si de atunci ne-a luat tăvălugul.
Am impresia ca jonglez sau ca merg pe sarma, continuu. Cum niciodată un lucru nu vine singur, evenimentele se precipita si pe alte planuri, descopăr parca cu mirare ca am un fiu adolescent la usa, pardon, in casă, tresar cam speriată cand am revelația, sunt scuturată de activitățile si preocupările specifice vârstei, înțeleg ca am neglijat sa le mai acord atenție amndoura, el o ia pe arătură, eu mă întaresc: „Fii bărbată, Zoe!”. Si cu cât ma afund mai mult in preocupările cu mutatul, el mai abitir revine acasă cu surprize nu din cele mai așteptate pentru un părinte obișnuit cu drăgălășenia ce i se oferise pana atunci de catre odorul din posesie. No, musai sa precizez acum, nimic serios, dar suficient cat sa ne țină in priza pe amândoi. Așa ca, adu’ copilul pe cărarea cea dreapta, admonesteaza-l cat e necesar, nu mult, cu blândețe, dar nu lipsit de fermitate. Cand sa ma dumiresc, de abia ma obișnuisem cu noutățile, se mai aglomerează situațiunea, doar nu o sa lăsam sa treacă neobservata ziua de naștere a nazbatiosului nostru. Cum o dai, nu știu alții, dar la noi se serbează de cel puțin 2 ori, de cel mai adesea, chiar de 3 ori. Bon! Il previn ca îmi lipsește o parte din energie, il pregătesc oarecum ca nu ne vom agita foarte tare, date fiind celelalte evenimente si viața noastră din cutii, așa cum este in ultima vreme, dar ca o ultima eventualitate ma dau pe brazda si ma entuziasmez, ca doar un băiat am. Petrecem in 4 cum se cuvine in ziua cu pricina, cadoul se arată promițător, ceea ce il face sa zâmbească așa cum numai el știe, cu bucle rebele, caracter si mai rebel si voce in transformare si ieșim de seara la un restaurant grec dupa preferințele sărbătoritului si de fapt, ca sa fim cinstiti, la sugestia sora-sii care încerca sa ii între in grații. Refuzam cu promptitudine desertul si ne retragem in apartamentele nu chiar așa vaste, sa pregătim tortul ales chiar de el de la patiserul preferat. Râdem si ne veselim in atmosfera destinsă, filmam momentul suflării in lumânări si se fac si poze, timp in care ma lasă cu generozitate sa fur o îmbrățișare, fapt ce nu se va repeta prea curând. Mi-e dor de vremea cand nu protesta ca sunt tandră. Tare drag îmi este!
Renunț sa ma crispez apoi ca nu îmi sta mintea la petreceri si sâmbăta ce urmează ii invit 2 prieteni dragi si pe părinții lor care ne sunt noua adulților apropiati, sa facem un bis.
Cu riscul de a ma repeta, va spun iar ca un lucru nu vine niciodată singur, așa ca, intr-un moment de al meu crezut de respiro intr-una din zilele săptămânii cu pricina, ma trage de mâneca fiica-mea amintindu-mi cu multa bucurie in glas ca se apropie mult așteptata ei plecare cu școala, pentru o săptămana, in „Classe de neige”, in Alpii francezi. Sigur, informația nu era deloc noua, numai ca mintea mea amâna mecanic momentul si aproape ca nu il mai luam in calcul. Sa ne înțelegem, nu pentru ca sunt așa o mama „cool”, cum si-ar dori copiii, zen si deloc posesiva, ci tocmai pentru ca tare nu muream de nerăbdare sa plece. In aceasta săptămana premergătoare plecării ei se adunaseră toate. Așa ca înțelegeți efortul ce l-am facut ca sa ma bucur si sa las grijile deoparte. Control freak cum sunt si considerand ca numai eu sunt capabila sa îmi ocrotesc puii, m-am perpelit toată săptămana. Cum sa îmi pot imagina ca îmi pleacă copila singura la schi, 10 ore pe drum pe timp de noapte si nesupravegheata de subsemnata?! Cine ma știe admite ca nu sunt om pana nu o am sub ochi si ca nu ma liniștesc cat e departe de mine, perturbând-o făra rețineri cu mesaje si apeluri telefonice din ora in ora. Alții rad pe seama mea, ma tachinează cum știu ei mai bine, îmi recomanda ceva cărți de specialitate cu subînțeles…

Acum insa nu aveam acest privilegiu, cum in ieșirile cu școala sunt absolut interzise telefoanele mobile si comunicarea copil-părinte e absenta. Am trecut peste principiile mele de a fi corecta, am ales sa pliez regulile si am băgat o „românească” declarând solemn in fata copilei: „Ori iei telefonul cu tine si ești discreta, ori stai acasă!”
Am fost întâmpinată cu rețineri si proteste, educați in spiritul iezuit al școlii, impunându-li-se de micuți sa respecte reguli ( ma rog, acelea pe care le-ai incalca tocmai in favoarea ta), ea nu si nu, nici o abatere nu e admisă. In fata interdicției insa a cedat, ca doar nu renunța ea la aceasta minunata aventura, numai ca mama e cloșcă si nu se poate desprinde de lumina ochilor ei. Zis si facut, a plecat ca posesoare de tehnologie pe ascuns si intr-un fel m-am simțit vinovata ca o supun la aceste necesitați absolute… Dar împăcată ca așa o stiu mai in siguranța.
Si sa revin. Plecarea copiilor de clasa a6a se anunța exact in sâmbăta cand musafirii bineveniți urmau sa soseasca pentru a îmi sărbători fiul. Picase bine intr-un fel, ma distragea si de la împachetat cutii făra număr, dar mai ales de la gândul ca drăguța mea este gata de drum iar eu nu mai puteam face nimic. Între terminat valiza ce trena in camera fetei de zile bune deja, dar lăsată deschisă pentru lucruri de ultim moment, pregătit niscai bucate pentru eveniment, citit si recitit rețeta de tort, de fapt prăjitura, un moelleux au chocolat apetisant si extrem de ușor de facut, o curățenie de ultim moment, montat si moralul ce o lua pe câmpii cand si cand, nu cred sa fi stat 5 minute legat. Am baut cafea dupa cafea, de altfel, starea mea de fapt in ultima vreme, am luat un magneziu sa imi mai dreaga oboseala si m-am lăsat alinată de puținii din cei care făceau un efort sa ma înțeleagă. Daca si reușesc, e alta poveste.
Nu mai pridideam de treburi si deja simțeam ca ma aplicam făra sa las loc gândurilor, cand am ajuns la realizarea prăjiturii. De câte ori nu am spus ca vreau o rețeta care sa îmi spună pas cu pas cum se face. Nu așa ca pentru cunoscători, ci ca pentru neaveniții ca mine, care nu se omoară cu arta patiseriei. Dar nu, nu am eu norocul asta. Si cum probabil ca citeam si printre rânduri, zorita fiind de timpul ce se scurgea miraculos, am facut nu stiu cum si am ajuns sa arunc la pubela prăjitura dubla – in loc sa o bag la cuptor – cum marisem cantitatea, asigurându-ma așa ca ajunge la toată lumea. Nicăieri nu spunea ca albușurile bătute spuma (si ce fabulos arătau, dense ca zăpada nou căzută!) nu se toarnă peste compoziția fierbinte de ciocolata ce de abia o dădusem de pe foc. Mie sa îmi spui ca la un necunoscator ce trebuie si ce nu cand e vorba de prăjituri. Rezultatul la care orisicine s-ar fi așteptat, mai puțin eu, a fost dezastruos si aspectul nearatos al lucrului ce reieșise din combinatia mea, a sfârșit la gunoi. Între ras si plâns, m-a cuprins disperarea si l-am abordat pe Dl. D ce se trezise si el liniștit dupa un somn scurt de dupa niște zile agitate, tansfigurata de deznădejde: „Ce ma fac eu făra tort! Numai mie mi se întâmpla!” Si ținând-o in tonul asta lamentabil, s-a oferit galant sa iasă el pana la un adevărat patiser si sa salveze situația. A revenit nu cu unul, ci cu 2 torturi sofisticate, de la un premiat al patiseriei belgiene. Între timp, mai liniștita, am dat peste ultimele 2 oua din frigider si nu m-am lăsat pana nu am refăcut prăjitura mea, porție mica, dar buuuuna si mult apreciata ulterior.
Momentul mult amânat a sosit si copila mea dulce m-a avertizat ca intr-un sfert de ora, la 20:45, urma sa plecam spre școala, locul de întâlnire. De unde declarasem sus si tare ca eu voi fi cea care o însoțeste si ca domnul meu va tine companie invitaților cat lipsesc eu, mi s-au înmuiat genunchii așa de rau si am devenit așa translucida, ca draga mea prietena l-a sfătuit pe soț sa ma însoțească pe acest drum dificil pentru mine, linistindu-ne ca ne vor aștepta cuminți. Nici grai nu aveam, nici forța sa deschid usa la mașina, nu stiu cum ma imaginam eu traversând întunericul la volan, pe drumul spre școala. Am fost ușurata ca este el șoferul. Despărțirea nu a fost grea, cum am oroare de scene in public, am păstrat aparentele, dar rupta mi-a fost inima cand am vazut ca in toată agitația – sa urci 100 de copii in 2 autocare nu e cea mai ușoară treaba – copila mea a fost separată in toată tevatura de prietena cea mai buna. Una plângea cu suspine pe un loc mai in fata si nu era ea, ca a mea nu bâzâie nici ea in public, se tine demnă si numai noi ca o știm, ne imaginam ce e in sufletul ei. Dar fericita nu era deloc. Na, cum sa plec acum spre casa știind ca 10 ore minim ea va fi intr-o continua suferința nespusa. Musai trebuia sa intervin si cand ne faceam fiecare planul cum sa dregem situatia, proful ce însoțea clasa lor s-a sesizat si a împăcat spiritele perturbate de alți profesori ce nu le cunosteau, așezând fetele ce atât se îndrăgesc, împreuna. Ieiii, mi-a strigat inima vesela dintr-o data cand am vazut-o lăcrimând de fericire ca este cu Eli. Nu s-a mai putut abține. Mobil nu, prietena nu, dar ce e asta, armata?! Închisoare?! Revoltata eram… Cand a pornit bus-ul din parcare odată cu el s-a desprins si o parte din mine si m-am urnit făra elan din loc. In ditamai autocarul era o explozive de bucurie, iar noi părinții privind in sus spre ei ne simțeau mici si părăsiți. Greu sentiment. Si duși au fost!
Acum, fuga acasă sa pun lumânări pe tort, o mica ezitare, pe care sa il aleg din cele 3?! Sfârșesc prin a pune mâna pe cel din spumă de mango si caut precipitat cifrele 1 si 4 ce alcătuiau frumoasa vârsta a copilului. Nu am avut șansa sa le găsesc, pun la repezeala 14 lumânările colorate si desfac repede șampania, sa ma consolez si eu cumva.
Zilele au trecut cu o lentoare deranjanta, nimeni nu mi-a intrat in voie, dar totuși am avut spor la împachetat si la drumuri du-te vino între apartament si casa, care nu-s de colo, ca ne despart ceva kilometri. In pauze nu făceam decât sa oftez si sa verific telefonul ce mi-a ținut companie zi si noapte. Înțelegerea era ca eu nu o caut sub nici o forma, doar ca ea, cand are ocazie, sa ma țină la curent cu evoluția. „Ce sa iti scriu, mami?” „Ca ești bine, e suficient pentru mine.” Bun așa, zile mai bune, cu vesti, am tresarit de fericire a doua zi la ora 9 a.m. cand m-a anunțat ca au ajuns cu bine si ca s-au cazat deja dupa un mic dejun binevenit si zile mai puțin bune, cand luată cu activitățile si independența, uita sa ma anunțe.
Luni nici o veste. Stand eu si meditând, mi-am amintit ca pistele de schi sunt echipate cu webcam-uri si googalind cu zor pe site-ul stațiunii alpine, am dat de pârtiile aferente ei. Si nu va zic ca 10 minute mai târziu dupa căutări adânci, am dat de zâna mea surprinsă intr-o fotografie, ba nu, 2 ! Înștiințând pe ăl mare rămas acasă ca o văz pe sora-sa pe schiuri, nu mi-am dat seama de agitația creată in mintea de cățel creț a lui Karamel care numai ce ii auzea numele si țopăia mai tare ca mine căutând fata prin casa si așteptând nerăbdător la usa de la intrare doar doar apare… Mi-am luat doza de liniște pe ziua aceea, ca vesti de la ea nu am avut.
Marți dimineața un „Sunt bine!” a venit liniștitor si ziua mi-a fost calma, daca nu m-as fi enervat cu niște cutii grele si prăfuite.
Cum draga de ea a luat ad literam sugestia mea cu „sunt bine”, mesajele zilelor următoare cam in același sens au fost. ” Sunt tot bine si ma amuz” , cel mai lung, iar ultimul, ca nu a fost foarte generoasa, care m-a si amuzat in simplicitatea lui, a sunat așa : „Sunt încă bine!” Si mi-am dat seama ca a încercat sa varieze, iar sintetizara ei succinta m-a înveselit. Tare simpatica a fost întărirea „încă”.
Daca ea era bine, apoi si eu eram la fel!
Bine meritata regăsire sâmbăta dimineața cand deși plănuisem o trezire foarte matinala, am ajuns cu intârziere dat fiind ca au ajuns cu jumătate de ora mai devreme decât prevăzuseră si nu au anunțat. La 7 a.m., cu cafeaua in mâna îmi îmbrățișăm copila regăsită pe trotuar lânga autocar si toată ceața de care nu fusesem conștienta, dar care îmi sufocase capul, s-a evaporat subit. Si am început sa simt ca trăiesc si respir.
Mai senina, dar sfârșită de emoții si oboseala, m-am întors la heirup-ul mutării, care nici pe departe nu s-a apropiat, doar ca s-au aglomerat atat de multe, ca nu mai vad lumina de la capătul tunelului… Insa zâmbesc fericita de câte ori ma ciondanesc cu unul din copii, amândoi sunt acasă si bine si nimic altceva nu contează!

Anunțuri

2 gânduri despre „Viața ca un tăvălug

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s