Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Grand-père

Nu o să îl uit niciodată, trecând ușor, șchiopătând prin viața mea de copil. Dacă închid ochii îl văd și acum, zâmbind, cu țigara de foi în colțul gurii, ochii mijiti, părul negru, rebel, ușor grizonat, uns și dat pe spate, fruntea înaltă ridată și vocea guturală ce străbătea dincolo de noi într-o lume plină de povești minunate ce își aveau originea într-un trecut îndepărtat. Cât îmi lipsește în momentele mele de restriște! Era echilibrul meu, liniștea dinainte de ploaie, calmul unei zile calde de vară… S-a dus repede, înainte să cresc și să îl pot înțelege mai bine, dar mi-a rămas adânc în amintire. M-a învățat ce înseamnă să fiu prețuită și ocrotită, să fiu naturală, să am curaj să mă desprind de rădăcinile încăpățânate ce caută să se prindă într-un singur loc, să râd, să plâng, să mă răsfăț sau să mă răzvrătesc și mai ales să iubesc viața așa cum este ea, sinuoasă, inegală, colorată. Îi sunt etern recunoscătoare că m-a primit în sufletul lui și mi-a dat sens copilăriei. Fire complexă, cu o experiență de viață bogată aș zice, copleșit de o greutate anume și adeseori trist, când eram împreună, îi aduceam râsul în priviri. Ce bine îmi făcea să îl observ desprins de lumea aspră căreia îi aparținea de fapt! Eram, cred, o oază de încântare pentru el, iar el a fost un întreg univers pentru mine. Prima persoană pe care am simțit că o iubesc. Complicitatea noastră îmi deschidea lumi noi in fiecare zi. Mă ridica cu ușurință, cât să mă așeze pe pervazul ferestrei din marchiza unde îi plăcea să stea și să își înfășoare câte o țigară, când afară ploua sau era prea frig să poată fuma în aer liber, timp în care eu dădeam din picioare neastâmpărată. Mă întreba ghiduș cu ce să mă trateze, iar eu mucalită îi indicam cu degetul lucruri pe care știam că restul adulților mi le-ar fi interzis. Nu îi vorbeam, expresia feței mele ea foarte grăitoare. Râdea cu hohot.

Mă susținea în fel și chip, în orice făceam. Dacă aveam temă la desen, peisaj din natură să zicem, se așeza tacticos la masă lângă mine, cerându-mi să îi aduc o vedere grăitoare de unde să se inspire. Îmi împrumuta creioanele colorate și, cu talent, așeza pe hârtie, redând cât mai apropiat ceea ce expunea vederea. În acest timp, eu îl priveam concentrată, cu ochi măriți de admirație mută cum trasa liniile curbe fără prea mare efort. Când mă confruntam cu o problemă de matematică (materie ce m-a frustrat de mică), îmi îmi explica răbdător calcule simple ce mie mi se păreau insurmontabile. Şi eram uimită de câte știe.
Iar pe timpul sărbătorilor de iarnă, era sursa celor mai frumoase și ireale istorii. Relatări din copilăria sau tinerețea lui. Fermecată, îl urmăream înfrigurată cum povestea. Îi ceream apoi să își însoțească ristorisirile cu fotografiile din timpurile lui și preocupată mă pierdeam în povestea redată alb-negru pe hârtie, dar atât de plină de culoare în vocea lui hârșâită.

A fost refugiul meu la supărare, de fiecare dată când ceva nu mergea, alergam dintr-un suflet până la el în cameră. Ocrotitor, mă învăluia cu privirea blândă întrebându-mă tărăgănat ce aveam. Ca și consolare,ma băga în șuba lui ce trona mereu la picioarele patului. Era uriașă pentru mine și atât de grea încât îmi tăia respirația când intram sub ea, dar asta nu ma oprea să îmi ascund până și fața în blana aspră. Mintea îmi spunea că acolo orice grijă sau temere dispărea ca prin minune. Căldura mă toropea, tonalitatea vocii lui mă învăluia, în același timp, prezența lui îmi fericea sufletul întreg de copil.

Eram irezistibil atrasă de ritualul cu care își împacheta țigări, avea o tabletă de metal argintiu cu foițele frumos așezate, o cutie micuță de lemn brun umplută cu tutun și multă, multă pasiune a răsucitului. Recunosc și acum mirosul inconfundabil ce se degaja din cutie, văd cu ochii minții culoarea tutunului arămiu, degetele lui cunoscătoare ce înfașurau meticulos foița, concentrarea din privire și satisfacția de la sfârșit când totul era pregătit. O privea îndelung, de parcă nu se putea hotărî ce să facă cu ea, apoi o sprijinea în colțul gurii, cu un plescăit scurt al limbii, uneori cu zâmbetul inerent, aninat pe buze. Ochii îi râdeau spre mine de multe ori chiar și când întreaga figură refuza să deseneze un zâmbet. Îl studiam și nu mă plictiseam niciodată.

Simțeam adeseori însă că o mare tristețe îl urmărea. Avea modul lui de a încerca să se scuture de ea, dar nu reușea prea bine. Aș fi vrut să pot face ceva, dar dispoziția în care mă găseam, de copilă, nu îmi permitea să elaborez vreun plan. Așa că doar oftam lângă el empatică în aceste momente cu starea lui, amândoi ascultând doar ambianța locurilor în care ne aflam. Atunci nu vorbeam. Probabil că el își urma firul gândurilor, iar eu mă frământam ce să fac să nu îl mai văd adumbrit. Cel mai tare sufeream când ea îl dojenea cu asprime, atunci când găsea el de cuviință să revină acasă după o băută cu prietenii. Îl aduceau acasă cum nu mai era capabil să ajungă singur. Cuminte, se băga în pat turmentat nu atât de alcool, cât de trăiri ascunse și dureri de nesuportat. În tot acest timp era cicălit fără încetare, iar el nu riposta în nici un fel. Tăcea și nu știam prea bine de ce. Era sătul, nu îi păsa sau pur si simplu nu avea nimic de spus… Mă făceam mică de tot pe scaunul de la capătul patului, privindu-l mirată oarecum de felul liniștit în care primea represaliile. Cu indiferență parcă, cu neputință, mohorât. Şi mă certam cu ea în gând. Apoi îi luam apărarea. Îndrăzneam. Ea îmi spunea ca este soi rău. Nuuu, nu este! strigam eu iritată, tu nu îl înțelegi!

Bunicul meu iubea el însuși viața, ne-generoasă cum fusese ea cu el. Avea un spirit care știa să trăiască. Așa l-am perceput, așa mi-a rămas în memorie.
Atent la detalii, preocupat de cum se îmbrăca, cu dichis, când ieșea, nu îi lipsea nicicând pălăria și bastonul care îl ajuta să înainteze fără prea mare efort. Minorul handicap de la piciorul stâng din urma unui accident de tren din tinerețe, nu făcea decât să sublinieze o trăsătură de caracter, o tărie, un trecut nelămurit. Pentru mine, pășea impozant și orgolios prin lume. Pentru mine oricum era perfect. Şi atât îi îndrăgeam trăsăturile ce se îmblânzeau când râdea… Molipsitor.

E primul om în care am avut încredere. Când îmi strecuram mâna mică într-a lui, mă simțeam protejată. Înainta cu puțină usurință lângă pașii mei sprinteni de copil neastâmpărat, dar niciodată nu se împotrivea să mă însoțească pe unde aveam nevoie. Mă domolea ușor, cu o glumă. Ridicam ochii jucăuși spre el, iar el privea înapoi spre mine, vesel. Recunoscătoare, țopăiam plină de fericire, agățată de mâna lui fermă.

Protector, mă apăra în disputele mele cu ceilalți de câte ori avea ocazia. Îmi lega șireturile la pantofiori chiar și atunci când nu mai era cazul, întrebând sugubăț de fiecare dată: „Până când o să te leg la șireturi?!”, iar eu îi răspundem în ton : „Până când o să îmbătrânesc!”. Cred că încă mai credeam în eternitate și nu îmi puteam imagina că odată nu va mai fi lângă mine.

Mă mustra când era cazul, fără a mă nedreptăți în vreun fel. Reușea mai mereu să mă aducă acolo unde alții eșuau. Era capabil să mă formeze și a știut întotdeauna ce mă făcea pe mine să rezonez. Aveam impresia că îl cunosc atât de bine, încât uneori nu era nevoie de cuvinte. Simpla lui prezență îmi era suficientă. Câteodată mă temeam de furtuna din el, nu clocotea, nu răbufnea, dar îi surprindeam ceva într-o privire, cât să înțeleg că e tulburat, preocupat, departe. Tăceam subit, aliniindu-mă trăirilor lui. Nu tânjesc după aceste momente, aveam sentimentul că ceva acaparator mi-l răpea și în aceste clipe nu-mi aparținea defel. Spun drept acum, nici până în ziua de azi nu am aflat cu certitudine ce-a fost, doar un zvon, o poveste, o șoaptă, ceva zguduitor, ce îl transformase pentru totdeauna. Iar eu i-am fost o alinare. Așa îmi place să cred, așa sper, așa știu.
Când nu a mai fost, m-a îndurerat mai tare prezența bastonului rămas sprijinit de perete, într-un colț. Parcă toată solitudinea din lume se adunase în bucata aceea de lemn rămasă făra rost pe lume. M-am întrebat ce se va alege de el acum și înverșunată urmăream ce se planuiește de către cei mari. Am fost suparată când am observat că i se găsise o întrebuințare (a fost dat unei persoane ce parea ca ar avea nevoie) și mi-am spus că oricât ar încerca ceilalți, nu îi va reprezenta. toată personalitatea lui rezida in acel obiect. Gândul acesta m-a calmat un pic. Nu însemna că dacă e refolosit, acea persoana îl va înlocui, nu era posibil, era unic tataie al meu.

Mi-e dor de el și visez adeseori cu ochii deschisi o alta viață, în care el îmi însoțește pașii, în care el nu pleacă prematur. Nu cred în multe lucruri, am teoriile mele personale legate de ce urmează după, dar știu sigur că acolo oriunde ar fi, în eter sau cum vreți să îi spuneți, el veghează și mă ghidează în deciziile grele. Nu trebuie decât să îmi spun că este aici, pretutindeni și mă liniștesc…

Anunțuri

10 gânduri despre „Grand-père

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s