Publicat în Monik sau d-ale mele..., Verba volant...

Povestea din spatele unei ferestre…

20396De mică eram atrasă de partea ascunsă a lucrurilor. Dacă nu aveam cum studia pe cineva îndeaproape, căutam cu privirile în depărtare, doar doar să apară ceva, orice care să îmi acapareze atenția și să îmi stimuleze imaginația. Cel mai mult îmi plăcea să mă perind pe străzi, fie ca o plimbare duminicală, la amurg, cu ai mei, pe bulevardele largi și agitate din centrul orașului, fie cu ceilalți copii cu care colindam împrejurimile din cartier, alteori în port, pe malul mării sau pe lângă Cazino-ul ce străjuia apa. La ceas de seară sau în orice altă situație mă puteam găsi afară, chiar și la ore târzii, de fiecare dată prețuiam intens aceste momente. Fire necomunicativă, îmi dezvoltasem obiceiul de a concepe tot felul de povești care să mă țină ocupată. Porneam de la un element din decorul străzii sau o imagine grăitoare ce se contura în casele pe lângă care treceam și asta mă îndepărta oarecum de lumea reală căreia de multe ori îi lipsea plasticitatea zilei.

Atrasă în mod irezistibil, simțeam că dincolo de fiecare fereastră exista o poveste. Tânjeam adeseori să mă aflu și eu acolo, de partea cealaltă, în loc să fiu înțepenită în vuietul străzii sau sub ploaia ce îmi amintesc că ne cădea uneori peste umeri în serile reci de la sfârșit de toamnă. 

Ca și fetița cu chibriturile a lui Andersen, poveste tristă ce ma urmarește chiar și acum ajunsă la maturitate, îmi cream universul meu. Nu eram nici singură, nici săracă, nici prea infrigurată, nu mă aștepta nici un final tragic, eram doar cuprinsă de un dor ascuns. Uneori mă gândeam la ce ar fi trebuit să simtă ea, singură, fragilă, năpăstuită. Am sperat cu suflarea tăiată până la sfârșitul poveștii că în cele din urmă cineva va deschide o ușă ca să o primească în casă, la adapost de gerul crunt. Îmi amintesc cât de răzvrătită am fost când am ajuns la epilogul povestirii, când trecatorii ce au găsit-o în drum își dadeau cu părerea despre modul în care ajunsese în acesastă stare, iar la ultimul paragraf unde se menționau minunile care i se dezvaluiseră înainte de a închide ochii, eram deja sfâșiată de tristețe. „E nedrept… Cât de crudă e lumea, dacă nu poate vedea că ea delira, chinuindu-se în frig…”, îmi spuneam transfigurată și surprinsă de nepăsarea umană. eu vroiam săa schimb lumea. Așa că mi-am compus un alt sfârșit, daca Andersen vrusese să evidențieze cât de meschini sunt oamenii, eu nu vroiam să fiu. În povestea mea, fetița cu chibriturile e descoperită la timp de un suflet bun, e găzduită într-o încăpere luminată de o lumânare veselă, la gura unei sobe ce duduia de căldură și în special, fetița zâmbea cu adevarat fericită, nu amagită de năluciri…

Mă văd și acum cu ochii minții, ținută cu fermitate de mână de tatăl meu, în obscuritatea străzilor luminate pe alocuri de felinare înalte, retrasă fiind în lumea mea imaginară și conștientă doar de pașii ce îi susțineam alături de el. Restul se dizolva dincolo de ferestra spre care priveam întâmplător. Familia strânsă în jurul mesei sub lumina puternică a unei lustre, dând impresia de veselie, mă invita parcă să particip și eu la râsul lor ce reieșea din atmfosfera destinsă, iar eu conturam o întreagă istorie despre cum ajunseseră împreună în acest moment intim. Eram și eu prezentă, parte integrantă din familie, iar ei, în mod bizar, mă acceptau ca fiind a lor.

Altădată un cuplu care parea oarecum în dezacord, sub lumina difuză din încăpere ce îi  ținea în penumbră. Mă întrebam ce griji împart oare, ce îi supără, ce îi aduce în pragul unei dispute, transpunându-mă în relatarea lor de viață, înfiorată la ideea că așa voi fi și eu probabil când voi crește, voi dezvălui și eu probabil o dramă în desfășurare. Preocupată, atrăgătoare dintr-un motiv sau altul, întristată de un fapt știut doar de mine, privită din afară de un suflet de copil. Dar ei se iubeau, știam asta, așa îmi spunea mie gândul, așa simțea femeia ce striga probabil cuvinte aspre în acel moment către partenerul ei.

Am surprins odată o femeie matură, singură, fumând, în timp ce privea distrat pe ferestra inchisă de la etajul unui bloc. M-am temut că mă vede și mi-am retras repede privirea, ca mai apoi, neputând să mă abțin, să revin curioasă. Era însă absorbită de gânduri și nu dădea semne că m-ar fi văzut. Deși tata mă trăgea mai departe, nefiind conștient de universul meu, am rămas agățată de mâna lui privind peste umăr, fascinată de pierderea în absolut a femeii ce fuma. Așteaptă, așteaptă pe cineva, mi-am spus și nici un trecător nu o face să tresară, pentru că nu pe noi ne așteaptă… Era cald la ea în casă, era bine, în lateral era vizibil un perete deschis la culoare decorat cu câteva tablouri simple, fotografii cred, nu păreau  a fi picturi. O artistă, da, așa cum voi fi eu, cu siguranță. Un suflet de femeie intact. Îi trăiam trăirile…

Alteori mi se dezvăluiau ochilor camere goale, luminate suficient cât să vezi înăuntru și admiram decorurile, chiar daca erau lipsite de stil, numai pentru că da, poate făceam și eu parte din acea poveste, oricum s-ar fi derulat ea… Erau și fereste întunecate ce căpătau viață dintr-o dată când cineva probabil că intra în cameră și aprindea lumina. Dintr-o dată ca prin magie, mi se oferea privirii un univers neștiut de mine până atunci, revelat fie de un lambriu impunător, fie de un lampadar grațios, în fine, o piesă de decor ce pe mine mă purta într-un voiaj spectaculos al imaginației în momentul în care privirea-l întâlnea.

Acum, mă regăsesc uneori în aceste povesti când involuntar ridic ochii și privesc dincolo de fereastra unei case sau apartament. Ştiu că acea intimitate nu îmi aparține și bunul simț îmi spune că nu ar trebui să stărui, dar pentru câteva secunde lungi, mă las absorbită și nu știu de ce, o liniște blândă mă învăluie, ca pe vremuri când căutam căldura locurilor neștiute… Încă nu m-am vindecat de această căutare se pare și tresar în urma gândului ce se conturează în timp ce observ într-o bucătărie o tânără femeie ușor aplecată la ghiuvetă unde spăla niște vase, o alta îmbrăcată sumar, la alt etaj, o scară mai încolo, trăgând draperiile ce acopereau ferestrele largi ca să lase să intre lumina suavă a dimineții sau înviorarea unei familii ce forfotește în salon la primele ore din zi… Mă contopesc cu gândurile ce o copleșesc pe tânăra ce spăla vase, poate sunt gândurile mele, nu știu, surprinse tot într-o clipă similară, când port monologuri lungi, sau îmi pun ideile în ordine, când sunt eu cu mine însămi. Invidiez puțin ușoara indecență a celeilalte, întorcându-mi cu pudoare ochii de la fereastra ei și întrebându-mă care din noi invadează intimitatea celeilalte, eu că privesc, ea că se expune…Rămân indecisă… Apoi zâmbesc cunoscătoare la imaginea familiei ce se întregește în salon de dimineață, atât de familiară mie…

Anunțuri

2 gânduri despre „Povestea din spatele unei ferestre…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s