Publicat în Ipostaze, Verba volant...

Floarea de nu ma uita…

Forget-me-not.Ma pierd adeseori in ochii ei si sunt surprinsa de fiecare data de cat de captivata sunt. Incerc sa imi spun ca obiectivitatea imi e alterata de relatia mea cu ea, dar stiu ca o fac doar dintr-un anumit grad de modestie.

Ezit de multe ori sa aduc discutia de teama de a nu fi interpretata gresit. Pana la urma, ma revigorez cu un „nu imi pasa!” si dau de o parte „ce zice lumea”, lasandu-ma iar pierduta in contemplarea ochilor ei ca migdala ce a imprumutat culoarea inaltului cerului senin. O prietena foarte apropiata mie acum ceva ani in urma o indragea mult si in timpul petrecut impreuna, ii culegea flori de nu ma uita, spunandu-i cald: „Culoarea acestor flori micute este purtata in ochisorii tai frumosi!”. Atunci am descoperit si eu asemanarea…. Desi drumurile noastre s-au separat, inca o port in suflet si imi amintesc cu drag plimbarile lungi prin paduri, florile plapande de nu ma uita si complicitatea dintre ele… „Cand o vad, imi tresara inima, oricat de mohorat ai fi, te lumineaza…”, imi spunea prietena cand ne intalneam.

O privesc cu nesat… Acestea sunt momentele cand cred cu adevarat ca sufletul nu are varsta, esenta lui nefiind proportionala cu virsta fizica, el este deja trecut prin experienta vietii – neâvand insa constiinta acestui fapt. Cum la fel de bine poti avea un suflet de copil chiar si la batranete, asta pentru ca nimic din asprimea vietii nu a reusit sa ii altereze seninatatea… Arareori, in momente exceptionale, el poate transpare dincolo de noi, si il putem surprinde in profunzimea unei priviri de copil. Si atunci ma intreaba nestiutoare, trezindu-ma din reverie : „De ce te uiti asa la mine?!” Ce sa-i raspund: „Te privesc pentru ca sunt irezistibil atrasa de adancul privirilor, pentru o clipa dizolvandu-ma in ele!” ? Nu am cum, nu e momentul, nu e nici locul, nu o pot smulge din copilaria aferenta ei.

E o poezie in sine, un cant al frumusetii, un freamat al vietii. E o aparitie in plina zi ce aduce un suflu proaspat monotoniei vietii, e un moment perfect ce merita contemplat.

Iata cat de usor este sa regasesti sacralitatea unei clipe, aparent nimic inaltator te poate scutura ca pe o frunza firava batuta de vantul aspru ce se infioreaza apoi tremuratoare de maretia ce a zguduit-o. Nimic nefiresc cum ziceam, dar care frunzei ii poate trezi cu o mirare exaltata scuturul vietii, experienta transcendentala a fiintei. Cum sa nu te cutremuri sub efectul acestui fior nemaintalnit?!

Si cand esti in preajma ei, uneori obisnuitul devine neobisnuit. Sunt fericita ca am ocazia din cand in cand sa-i cercetez privirea pe furis, fara ca ea sa ma observe si sa ma admonesteze cu un „Iar ma privesti insistent?!”. Imi retrag repede cautatura calda, sa nu fiu nevoita sa dau explicatii. Dar iti spun aici unde tu nu ma stii: „Draga mea, e posibil ca de multe ori sa ma surprinzi ca te privesc staruitor, dar asta numai pentru ca nu ma pot smulge cu usurinta din invaluirea privirii tale… Candva poate vei intelege ce emotie puternica straneste aparitia ta in viata noastra. Dar mai tarziu, mult mai tarziu.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s