Publicat în Ipostaze, Verba volant...

Trecerea de pietoni – ultima parte

Eh, uită-te și la ăsta, nu vede că mă apropii. Sunt în afara programului, că i-aș arăta eu. Mda, n-am chef oricum să încep ziua cu o amendă. Pun pariu că dacă mă surprinde în oglinda din dreapta se fâstâcește. Data viitoare, acum, îl las în pace. Mai am oricum 5 minute până la ora 8 și drumul e mai lung de-atât. Cum ar fi să încalc eu regulile? Da’ așa, fără să mă folosesc de insignă. Hm? Mă întreb, dacă s-ar afla de ce zilele-mi sunt diferite de la un timp? Dacă s-ar ști așa dintr-o dată de ce lumea mea și-a pierdut din sensuri? De ce nu mai vreau să ne sincronizăm. Să bem cafeaua devreme, să stăm la rând la duș, să spunem nimicuri între două mușcături din felia de pâine prăjită. Pentru că ea-i nefericită. He he. Declanșatorul, nu urmarea. Cauză și efect. Eu suport consecințele. Stăteam așa ca prostul în după-amiaza aia, lângă semafor când tocmai îmi atrăsese atenția un șofer grăbit care probabil uitase că se află într-o zonă cu viteză limitată. Mă pregăteam să fac un gest de avertizare, dar mintea îmi rămăsese înțepenită la ora aia searbădă petrecută în pizzerie. Nu-mi stă în fire să fiu luat prin surprindere. La ce visam? Nu visam deloc. Rememoram discuția melodramatică de mai devreme. Îmi propusese să luăm prânzul împreună. De unde până unde? Parcă vroia să plece de acasă? Ah da, nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că exact ăsta era motivul întâlnirii. La pizzeria din colț. Întârziasem. Am ajuns dupa ora 2… Și-atunci mi-a spus, detaliile curgeau, dar impactul n-a mai fost de neremediat. Adică, n-am mai vrut eu să-i dau loc pentru asta. I-am spus să-i fie de bine și m-am ridicat. Je vous salue, madame! A strigat după mine strident, dar nu m-am întors. Cum să mă descurc în situația aia penibilă, cu toți ochii pe noi?

S-a făcut 8 și 13, asta e, nu a stat lumea-n loc că am întârziat. Ce zi! Sticlește soarele teribil. Se anunță în sfârșit vreme bună. Excelent! Ce Dumnezeu se întâmplă? Când s-au adunat toți? Acum vin în valuri la școală?! Hei, ho, gata cu claxoanele, ce-i nebunia asta?! Dați-mi timp să parchez și să-mi scot casca. Atâta vânzoleală, pentru ce? Cine a creat haosul ăsta? Mda, ce șofer imbecil, și-a lăsat toată greutatea corpului pe claxon. Și pietonii, de ce n-au traversat? Le sugerez uneori că sunt aici doar să supraveghez. Le las inițiativa. Ce-i atât de greu să apeși butonul de la semafor?! Azi e ziua aia, în care doar asist în liniște și nu intervin. Hai, curaj, toată lumea în alertă! Măcar de nu m-ar privi așa exasperați de parcă le-am luat dreptul la viață. Să-i fac să creadă că sunt preocupat, dacă scanez scena încruntat, o să li se pară că sunt gata să iau măsuri eficiente. Mulțimea reacționează câteodată așa… Rumoarea se calmează. Ah, da, disting puțin câte puțin care sunt evenimentele ce s-au derulat până să ajung și ce-a contribuit la atmosfera încinsă. Un mini negru cu plafon roșu și două dungi de aceeași culoare pe capotă, oprit neglijent în mijlocul șoselei. Nu pare lovit. Unde s-a dus șoferul?! Și-a lăsat portiera din stânga larg deschisă. Aha, se aude Despacito la radio. Ce naiba fac, să chem ajutoare? Tii, în mod intenționat a tras șoferul de volan, cât să încurce toată circulația! Ha, mi-e familiar autoturismul. ”Domnule polițist, dar nu se poate așa ceva! Ne grăbim, întârziem! Faceți ceva cu femeia!” Aham, fac… Care femeie?! Sunt la fel de nedumerit ca voi, dar nu vă arăt. Unde vă grăbiți într-o zi ca asta, excepțională? Ce-aveți mai bun de făcut? Dacă era după mine, lăsam și eu mașina în drum. Să dansez ca un smintit sub soarele intens. Așa, de dimineață. Pe nepusă masă. Mda, a naibii uniformă. Măcar o dată să trec și eu neobservat. Să asist și să nu fiu obligat să intervin. Doamnă? Bună dimineața, doamnă. Bonjour… Poate nu vorbește flamandă… Ridică ochii spre mine. Așa aplecată cum era și cu spatele, n-o recunoscusem, cum stătea ghemuită să protejeze ceva. Ce? Mă fâstâcește privirea ei interogativă. Am uitat de ce sunt aici. ”Mmm, monsieur l’officier, ça va?” Tu mă-ntrebi…ea mă-ntreabă pe mine?! Iar privirea asta ironică, cercetătoare, invazivă. Trece pe-aici cu regularitate, 5 zile pe săptămână alege să mă ignore, observându-mă doar cu coada ochiului și o urmă de amuzament pe față. Și acum, ça va, așa din senin?! Am oprit-o eu prima oară când accelera flagrant? Nu. Mi-a fost suficient sentimentul de vinovăție, autentic. Atunci mi-a și zâmbit prima dată. Cald, contrastant cu aerul ei arogant. Hai, să dau impresia că sunt important și gata să-mi îndeplinesc sarcinile! Hm, madame, ce s-a întâmplat? Am frânat cât am putut de tare. Nu mă așteptam, aveam soarele în ochi și m-am aplecat să-mi caut ochelarii de soare…” Se justifică cu voce alertă și grăbită să sintetizeze, se ridică de jos. Acum mă fixează cu ochi metalici de la nivelul meu. Ah, pisoiul. Un pisoi? Pfiu! E rănit?Nu pare…” Are ochii verzi. Ea, nu motanul. Sau pisica, ce o fi. Ăsta e pufos, înfoiat și are ochii albaștri. Nu-mi pasă de acest detaliu oricum… Uitați acolo un loc de parcare, să eliberăm traficul, ce ziceți?  ”Aveți grijă să nu-l scăpați, ah, nu mi-am dat seama, scuzați-mă…” Unde pleacă așa și mă lasă cu pisica în brațe?! Unde pleci așa, când de abia te-am găsit? Hait, ce străfulgerare ridicolă. Infractoarea cu vârsta aproximativă de 40 de ani părăsește locul faptei și eu mă port ca un începător. Așa ar suna raportul… Dacă măcar aș putea să abuzez de autoritate. Să-i fac un proces verbal. Să trag de timp, s-o descos. Dar tabloul ăsta matinal nu-i decât o farsă. Pentru grăbiții obișnuiți. O situație de trafic neoriginală și lipsită de urmări. ”Domnule polițist…” Ohh, e lângă mine! De unde a apărut? Aha, a parcat mai în față, cum i-am sugerat, slavă Domnului! ”O să-l duc la veterinar, știu un cabinet în apropiere…” Poftim, cum să o văd ca infractoare?! Sub ce pretext să mai țin pisica speriată în brațe? E o idee bună, poate e cipat.Îl iau eu, dacă nu-l vrea nimeni…”

De la prima oră am simțit ceva în atmosferă. Parcă toți pașii mi-au fost trasați de când m-am dat jos din pat. A plecat și a lăsat un vid inexplicabil. Cum e posibil ca un eveniment izolat, banal, să reprezinte apogeul unei zile? De când? N-am chef să mă duc la prânz, acasă. Dar am un chef nebun să mă îmbrac în haine civile și să mă strecor printre oameni, neobservat. Cei de toate zilele, care-mi ies mereu în cale, pasageri prin viață, fără să mi-o afecteze. Nici nu i-am luat numele… Alo, Luc, o să mă opresc puțin la birou… Da… Clar. După-amiază, zici? … De ce? … Bine, îmi iau ziua liberă.

Pică nesperat de bine că la 3 se ocupă stagiarul de trafic. Am atâtea gânduri de pus în ordine. În primul rând mă duc să mă schimb. Mi-am dat seama c-aș putea să aflu cum o cheamă, dar numai investigația în sine și pare deplasată. E și mai mizer. O acuz pe Anna de incorectitudine, iar eu n-aș fi cu nimic mai breaz. Când îți dai seama că cineva devine semnificativ? Am uitat cum este. Nu-mi vine să cred c-au trecut 25 de ani de atunci. Lasă flirturile nevinovate cu care mai cochetezi din când în când, cu limite impuse, dar necesare unei încrederi în sine sănătoase. Eram în Italia parcă. Doamne, cum se disipează amintirile! Ne-am cunoscut în Italia, din întâmplare. Ciao bella, sunt Joris! Total neitalienesc, dar am făcut-o să râdă zgomotos. Așa cum numai o studentă în anul doi de facultate poate râde. Și atât a fost! Iar acum, je vous salue, madame! La dracu’ cu toate! M-am săturat! Cum zice Luc, că tare-i place să se audă rostind cuvântul? Procrastinezi, prietene, iar inevitabilul stă la pândă! Normal, am făcut un pact. Sara n-are nici o vină. Și să grăbesc sfârșitul, n-ar însemna decât c-aș fi și eu gata să arunc la gunoi o istorie întreagă. Dar mă întreb, oare mâine o să treacă cum obișnuiește, absorbită de muzica dată prea tare și lăsând în urmă o vagă indiferență față de tot ce o înconjoară, contrar atitudinii neafectate din dimineața asta? O să-și coboare geamul electric din dreapta și o să mă salute complice, cu capul ușor înclinat ca să-i surprind mai bine privirea intrigantă?

O să-mi strige din mers că e bine pisoiul, că l-a adoptat? Când se termină ceva? Când începe altceva? Dar când traseul nostru a devenit simptomatic și mie mi-a scăpat?

Reclame
Publicat în Ipostaze, Verba volant...

Trecerea de pietoni – prima parte

trecereM-am dat jos din pat și am început să-mi enumăr mecanic motivele pentru care mă smulg din somn. Nevastă-mea doarme netulburată și în loc să mă enerveze, nu știu de ce, azi îi mulțumesc universului pentru cadoul neașteptat. Mă simt repede vinovat de plăcerea asta măruntă. Dar n-am chef să mimez azi deloc interesul. Citește în continuare „Trecerea de pietoni – prima parte”

Publicat în Ipostaze

Apariție

Railway at sunsetMi-a atras privirea în timp ce așteptam în gară Thalys-ul pentru Amsterdam. Nu aveam cum să-i observ prea bine trăsăturile din unghiul în care mă aflam, dar puteam deduce o anume agitație în statura ei înaltă și în pașii mărunți cu care măsura necontrolat pietrele gometrice ale peronului. În mâna stângă ținea o geantă mică de voiaj din piele, de culoare coniac, aceeași culoare ca și cizmele ce-i urmau îndeaproape linia gleznei. În acel moment era doar un profil, dar îmi stârnise deja curiozitatea. Citește în continuare „Apariție”

Publicat în Fotografii, Ipostaze

Lungime de undă

Să împarți momente. Să le pui în plicuri, pentru mai târziu. E și ăsta un mod de a fi. Dacă zilele au tendința să se scurgă cadențat, în ritmul ploii belgiene, dacă ți-e sufletul beteag de un dor nedefinit, aștepți o duminică ca oricare, ce vrea să iasă din tiparele în care o încadrează oamenii. Sunt seri care se disting de altele, ele aleargă in ritmul impus de norii gri. Pe aici norii sunt tot timpul gri. Uneori, dar doar uneori capătă nuanța furată de la razele solare. Par că în fuga lor împrumută aceeși lungime de undă a soarelui ce traversează spațiul până înspre noi. Îmi place să cred că universul azi s-a desenat după bunul meu plac. Doar cu o mișcare rotativă a arătătorului, am dat sens lumii ce-mi proiectează în fereastră un cânt.

Publicat în Ipostaze

Dacă nu-i clișeu, e stereotip. So what!

Imagini și cuvinte

imageOricine s-a confruntat măcar o dată-n viață, deodată sau pe rând, cu un clișeu perpetuat atâta vreme, încât a prins rădăcini din cauza propagării difuze. Stai la o șuetă cu fetele și faci small talk – să nu credeți că eu sunt scutită de expunere și nu o dată, ci de mai multe ori – cât din discuțile animate, desfășurate în jurul unei cești de cafea, nu sunt decât subiecte repetitive, trandy, care prind și aduc vervă conversației? 

Vezi articol original 1.465 de cuvinte mai mult

Publicat în Ipostaze, Verba volant...

Pivnița – III

655fe0336d1833ac3e7d7a19691b0ca7Aici găsiți anul 1933 – I și anul 1969 – II

Se trezește amorțită. S-a smuls cu greu dintr-un somn agitat. O înșiruire de vise succedate și lipsite de sens au făcut-o să se perpelească pe toate părțile. Tot corpul și-l simte ca pe o povară, așa cum te simți după câteva nopți nedormite. Ceva îi pare amețitor, ca o amăgire, dar nu știe la ce face referire singura porțiune de creier rămasă activă. Cu un efort, se dă jos din pat și iese pe ușa dormitorului. E surprinsă când dă de Doria în capul scărilor. Citește în continuare „Pivnița – III”

Publicat în Ipostaze, Verba volant...

Pivnița – II

 

RoyalSofa_26-870x564Prima parte: anul 1933

             …

Nu și-a dat seama când a adormit. Paul urcase probabil și a găsit-o dormind cu capul pe birou. A trezit-o cu un sărut pe creștetul capului:

– Fetița tatei, de când ești aici ?

Clara a știut cu desăvârșire să se insinueze în sufletul lui Paul. Își făcuse obiceiul să petreacă, zilnic aproape, ore întregi în biroul situat la mansardă, special amenajat pentru momentele când nu se deplasa la sediul firmei. Citește în continuare „Pivnița – II”

Publicat în Ipostaze, Verba volant...

Pivnița

HPC500-FR-PE-HA-LGI

Casa veche boierească, străjuită de doi stejari care se găseau acolo parcă din timpuri incomensurabile, reprezintă, mai ales, locul ei de eternă reîntoarcere. Spre sine mai mult. Serile de vară le petrec cu precădere pe terasa semi-acoperită, un fel de solemnitate impusă ce dăinuie în jurul mesei etalată stilizat impresoară atmosfera intimă de seară extrem de familiară. Citește în continuare „Pivnița”