Publicat în Ipostaze

Drumuri 

                                                 18 August

Iată-mă iar pe același drum, mergând exact în urma pașilor mei de acum două luni. Am lipsit motivat, deși nedrept pentru unii din cei ce mi-au simțit lipsa, dar când nu mai știi cum să dai sens lucrurilor ce odată ți se păreau firești, sfârșești prin a respinge exact normalitatea lor. Ca atare, m-am retras în carapace, o atitudine specifică mie când sunt în stare de repaus. 

Corpurile ajung în starea de repaus atunci când viteza lui de deplasare e nulă. Așa e parcă, nu? Probabil nu am avut curaj sa mai avansez…

Exact în acest moment mă uit pe geam întrebătoare la motorul Boeing-ului ce turuie în stânga mea: oare istoria se poate repeta? Sperietura din iunie încă persistă în ciuda faptului că între timp am mai zburat de 4 ori spre diferite destinații. Dar când constați că lucrurile sunt repetitive, acum sunt iar singură, mă îndrept tot spre București ca atunci, aceeași companie aeriana, acceași atmosferă în jur, nu poti să nu te întrebi dacă. Pragmaticii m-ar contrazice și ar veni cu argumente: ba că nu ți se poate întâmpla tot ție, ba că lucrurile nu se repeta cu atâta precizie, ba că avionul e cel mai sigur mijloc de transport… Sunt oarecum convinsă de fiecare din ele și totuși inima îmi bate cu putere. Gata, s-a aliniat pentru decolare! Roțile se desprind de sol. Suntem suspendați în aer. Zbor! 

Picăturile de ploaie deasă s-au desprins de geam scuturate de viteza năucitoare, virajul mă amețește și privind în gol încep să mă simt tare mică. Norii la această altitudine sunt transparenți așa că am timp să observ cum Bruxelles-ul devine o machetă… Nici un zgomot suspect până acum, trag speranță că nici nu va fi unul. Suntem și mai sus, în nori denși acum, iar teama începe să se disipeze. Fie ce-o fi! Mai bine scriu, mă distrage de la gânduri…

Aș vrea să spun că merg spre țară ca o prelungire a vacanței. Aș vrea…dar nu pot să spun. De data asta, spre deosebire de prima dată, am avut timpul necesar să mă obișnuiesc cu ideea. Nu că dintr-o dată a devenit mai ușor de suportat, ci doar că mintea și sufletul au reușit să cuprindă imensitatea faptului. Procesul nu a fost si nici nu va fi digerabil, dar nu se spune că omul e o ființă adaptabilă? Mda, este, dar cu ce gol va înainta prin viață nu se mai spune… Ne adaptăm, dar totodată ne și trunchează realitatea uneori hidoasă. Ne adaptăm, dar rămânem înjumătățiți.

Aici sus soarele sticleste pe aripa avionului. Mă dor ochii dar nu mă pot opri să privesc într-una pe fereastră. Marea de nori de sub noi e ca o invitație. O secundă am trăit experiența ce o am de fiecare dată când sunt pe munte iarna la ski, la buza pârtiei neatinse încă de schiori. O senzație inexplicabilă de libertate. Și de bucurie ascunsă. 

Mă uit la limita îndepărtată, acolo unde marginea norilor albi se îmbină cu cerul. O linie a orizontului ilogică, deasupra pământului. O iluzie. Rămâne impresia vagă că dincolo se află ceva. Oare?! 

Eram întinsă pe șezlong acum vreo două săptămâni, la mal de Mediterană, retrasă la umbra leneșă a unei umbrele mari de paie. Nu ma plictiseam. Nici o secundă nu mă plictisesc când sunt în preajma mării, pe nisip. Sistematic car după mine prețiosul meu kindle, telefonul, ipodul și o revistă de integrame. Just in case… Rar, dar foarte rar citesc, când simt deja că am plămânii îmbibați de briză, când sufletul mi-e plin. Restul obiectelor nu le ating. Doar telefonul să fac poze uneori. De obicei mă simt nesățioasă și avidă privesc în jur sau ascult cât să acumulez mai mult și mai mult: zgomotul valurilor ce izbesc de pietre, zumzetul oamenilor, vântul ce scutură umbrelele aliniate, orizontul. Aici am tresărit, am mijit ochii cât am putut. Am căutat instinctiv altă linie și tot nu mă dumiream. Am întors ochii spre el nedumerită:

– Ai observat că linia orizontului e curbă?

Zâmbește…

– E normal. Ciudat ar fi fost să fie dreaptă… 

Mă intrigă comentariul lui și îl privesc inistent iar.

– Stăm pe o sferă, nu? Cum altfel! Explica el simplu.

Ca trezită realizez că are dreptate și mă rușinez puțin de superficialitatea mea. Normal ar fi fost jci să nu îmi pun problema…

Aici sus nu am această senzație. La capătul norilor linia e dreaptă. Habar n-am daca legea se aplică și în spațiu, dacă doar m se pare că e drepată… Aici sus lucrurile par a fi lineare. Uneori îmi spun că ar fi bine, ca o pauză, să fie așa. Ai timp să respiri. Pentru că nu te astepți la nimic. Pe când, contrariul te ține mai mereu în tensiune. 

Nu știu prea bine de ce mi-am pus toate speranțele în escapadele noastre de peste vară. Nu zic, au fost o paranteză mai mult decât binevenită, dar nu au fost capabile să șteargă umbra din suflet. Nu pot atenua… Mi-am dat timp mie sa mă repar, să mă reconstitui din bucățile împrăștiate la sfârșit de mai blând în aparență. Când sunetul prelung al telefonului a adus veștile. 

Nu am spus la nimeni până acum, nu a mai fost timp de povești. Era 26 mai, dimineață. M-am trezit și dintr-o dată m-am simțit binecuvântată. Cu o seară înainte fusesem înconjurată de oameni dragi, ce îți dau acea energie pierdută uneori. Am pregătit două capuccino și am ieșit în foișorul din grădină pentru a savura primele clipe ale dimineții proaspete. Mă împresoară întotdeauna peisajul ce se revelă ochilor acolo în spatele casei. E o poezie de verde, încadrată de o turlă de biserică desenată pe un cer mai tot timpul dramatic, fie senin sau traversat de nori. „Ce am făcut să merit asta?!”, mă întreb adeseori uimită de generozitatea naturii, a vieții. Mirarea e completată invariabil de o recunoștință abundentă. Tocmai încercam să formulez în minte și mă simțeam pregătită să articulez, să îi mulțumesc lui, în parte e meritul lui exclusiv. Am fost întreruptă brutal de vestea destabilizatoare. Și atât a fost. Cuvintele nu au mai fost rostite niciodată. Acum e prea târziu. Acum ar fi doar o contradicție în termeni. Dacă pe o parte viața mi-a conferit echilibru, pe cealaltă mi-a cutremurat pământul de sub picioare. Îi trebuie atât de puțin lumii tale să se năruie… Sa pună lucrurile în altă perspectivă. Să te facă să te jenezi de momentele de bucurie nealterată. Totul devine precar. Cum e să crezi că ai totul, că ți se cuvine într-un fel și dintr-o dată să fie șters de câteva cuvinte destabilizatoare? Așa este…cum mă simt eu acum.

Picioarele îmi sunt ca de plumb de atunci. Greoaie, mă poartă spre realitate. La nivel subconștient nu vreau să o confrunt. Cel mai mult mă tem ca nu știu cum să aduc alinare. Pentru ca nu știi cum în astfel de momente. Încerci din răsputeri să te menții pe linia de plutire doar ca să ai tăria de a încuraja. De a zâmbi atunci cand nu e loc decât de angoasă. În fine, nu sunt singura afectată și de aici încolo devine mult prea intim să continui. Vom găsi noi trei o modalitate de gestionare a tuturor emoțiilor. Vom face totul ca întotdeauna, împreună. Spre deosebire de data trecută, acum traversăm o perioadă de acalmie. Poate cine știe, miracolele nu au încetat să existe… Poate. 

Mai e o oră până la aterizare. Avionul e legănat de curenți. Uneori e scuturat mai tare. Nu îmi plac senzațiile tari, nu îmi plac turbulențele. În zare observ un alt avion ce avanzează în paralel. E foarte departe ca distanță. E atât de mic… Situat pe alt culoar bineînțeles și undeva mai jos decât noi. Nu mă pot abține să nu mă întreb unde se îndreaptă. Spre ce zboară acei pasageri? Ce îi așteaptă la aterizare? Zile blânde de vacanță, griji, reîntoarceri acasă? Pe noi ce ne așteaptă?

Nu pot să nu anticip soarele intens, căldura toropitoare. La noi a fost mohorât în ultima vreme. Zile de toamnă timpurie. Mi-e dor de soare. Nu mă satur. Picioarele mi-au inghețat acum în balerini. M-am îmbrăcat subțire. Cu încăpățânare refuz să trec la hainele de vreme rea. E vară, îmi spun amăgitor. Vară belgiană tipică cu o medie de 20 de grade oferite de stratul gros de nori ce se scutură insistent. Lasă, senzația aceea inconfundabilă ce străpunge pielea trecând prin hainele vaporoase mă așteaptă când pășesc pe pământ românesc. Cobor de fiecare dată înghețată din avion și de fiecare dată căldura bucureșteană de august îmi trece prin pori. Oamenii se plâng de căldură. Eu mă dezmorțesc…

A început coborârea încă un hop și gata. Avionul strabate niște nori viguroși neașteptați pentru mine. Nimic lin. Ne zgâlțâie din totți rărunchii. Mă îmbărbătez sigură: nu te panica, totul e sub control. Pfff, coboară odată că nu mai am emoții de consumat! Trag cu coada ochilui la aripă. Pare fragilă batută așa de curenți. Era o vreme când nu dădeam importanță la astfel de situații, de cele mai multe ori teceau neobservate. Aș vrea ca lucrurile să fie ca înainte. Sa fie iar neperturbate…

Publicat în Ipostaze, Monik sau d-ale mele...

Have a nice flight!

Pornesc la drum cu inima îndoită. Gandul spre ce va fi ma înspăimânta, cel ce ramane in urma ma destabilizează. Refuzul mental de a pleca din loc, paralizia simțurilor nu le pot explica. Ezit dar nu am nici cea mai vaga idee de ce. E pe nepregatite! Nu e tot timpul?! Poate… Dar acum chiar e. Indecisa ii las pe ceilalți sa traseze un plan concret al zilelor ce urmează sa se desfășoare. Din inerție țin pasul cu ei, cu planurile. Ce m-as face făra ei?! Oftând ușurata apuc sa ii spun înainte sa plece: „ce bine e sa au prieteni!” Trei tipe fantastice ce m-au susținut in aceste zile…Pașii ezitanți trec pragul aeroportului. Am încercat din răsputeri sa las in urma ordine, misiuni specifice fiecărui membru al familiei, indicații si toate cele. Am impresia ca nu am reușit sa le acopăr pe toate. Habar n-am daca cuiva chiar ii iese treaba asta. Stiu ca mie nu. Dimineata incep sa plâng melodramatic cand mi se reproșează ca nu sunt gata la timp. Dupa doua suspine ma remontez, ce naiba, doar nu cedez asa! Nu eram gata pentru ca intr-o ora a trebuit sa hrănesc pisica, sa scot câinele in curte, sa fac sendvișuri la un copil pentru scoala, sa pun in valiza ce mai rămăsese peste noapte si sa ma pregătesc efectiv. Cafeaua a rămas pe măsuța din salon. Cine sa mai aibă timp de ea?! Asta dupa o zi intensa de pus la punct orice detaliu. Timo in care ma consolăm sau ma felicitam sau nici eu nu mai stiu: bai, da’ eu chiar sunt indispensabila! Cate fac si uneori trec neobservate…

Cu valiza in mana cobor cele 3 trepte din salon si atunci răbufnesc la reproșul nemeritat: nu ai fost gata la timp! E vremea părintelui sa fie mustrat de copil. Cel mare, dar deh, tot copil. Singurul meu echilibru e la 775 km distanta, nu am de ales, trag aer in piept si ma gandesc ca ar fi mai simplu cu el langa mine. Dar asta e, nu e prezent si e musai sa fiu eu adultul. 

Cu aceste ganduri in minte, apuc sa ma mir ca s-au schimbat ceva lucruri prin aeroport de la atentat. Nu e rau. Totul se desfășoară rapid, făra efort, doar daca nu ai pașaport electronic cand te preia un funcționar. Incep sa cred ca ma pot relaxa. Evident ca nu aveam răgaz, inca răspundeam la mesaje, telefoane si mental mai puneam ordine in cateva ganduri. Ajung la îmbarcare relativ devreme si cred ca pit scoate cartea acum. Nimic nu parea sa perturbe liniștea. Si nu a perturbat-o. Cândva inainte sa urc, sora-mea cea mica imi scrie sa o anunț cand sunt efectiv in avion. Bine, zic eu. Dar ma intreb oare de ce? Urc, întâmpinată de însoțitoarea de bord zâmbitoare. Ma îndrept spre locul meu (8F, destul de in fata cum prefer de obicei) si observ ca la margine e un domn in costum. Din reflex il scanez sa vad daca sunt mulțumită ca împart acelasi rând cu el. Uneori ma rușinează acest gest mecanic si incontrolabil, dar sunt oarecum sălbatica si extrem de dificila, probabil de aici vine. Era sa nu ii dau nota de trecere cand imi cad ochii pe pantofi (in acele secunde ma întrebam daca oare stuardeza accepta sa imi schimb locul). Nu mai e nevoie, arătau ingrijiti. Na, mintea omului, asta e un criteriu la mine… Dar nu ma pot așeza langa străini, cred ca am dezvoltat o mica fobie. Ma așez la hublou mulțumită ca scaunul de la mijloc ramane gol. O zona de buffer binevenita, oricine ar fi fost langa. 

Realizez ca sunt in avion si imi amintesc promisiunea. O anunț ca sunt acolo si menționez ca am o oarecare teama de a zbura. Ea ma încurajează, doar zbor des si e floare la ureche. Asa e, imi spun. Mintea ma poarta spre ce am lasat. Ah, am uitat sa le las scris pe post-it prin casa lipite sa facă tot ce e necesar sa fie ok. Fiecare adolescent avea o misiune. Pe transe orare. Schitez in Notes un plan pt junior si il trimit pe iMessage. Bun, acum pot inchide telefonul. Oricum însoțitoarea de bord va anunța asta curând. Ah, dar am uitat de junioara. Ei nu i-am trasat planul! Scot iar telefonul, trasez pe puncte si la ea. Sunt mulțumită. Cred ca asta a fost tot. Nu il pun in flight mode inca, doar nu am plecat de pe loc… Dar deschid iar Kindle-ul adormit. Macar 2 ore 30 ma delectez cu ceva lectura si nu ma mai gandesc la nimic. Ca de obicei incep procedurile de decolare. Doamna însoțitoare plictisita reda ce scrie pe broșura de zbor. Ridic ochii din Kindle si observ ca ea privește undeva in zare printr-un hublou, absenta, dar reacționează mecanic la fiecare vorba rostita de aparatul ce ne susura instrucțiunile. De obicei nu ascult, nu ridic ochii. Azi am privit-o pe furiș dezinteresată. Un gand fugar apare: razi tu razi, dar nu se stie cand ai nevoie…. Avem tendința sa ignoram mesajul, nu?

Hai ca primește acceptul de Take Off si motoarele turuie entuziasmate. Ma scufund in scaun. Zbor rar singura, de cate ori se întâmpla, am o mica angoasa, mai mare decat de obicei. Stau cum se zice, ca in avion, crispată si ma țin bine de brațele scaunului la decolare. Doamne ajuta sa se așeze frumos in aer dupa ce ajunge la altitudinea potrivită! Dintr-o data ma duce iar mintea înapoi. Oare l-am băgat pe K dimineata in casa?! Nu reușeam sa imi aduc aminte. Un regret profund ma apuca. Suntem departe de sol si nu am nici o șansa sa mai prind rețea. Era deja in flight mode telefonul dar nu m-as fi jenat sa il scot numai sa verific… Dar la ce folos, oricum nimeni nu era acasa… Ma cuprinsese o panica ușoară, probabil alimentata de toata grija si disperarea ca ma adusese in acel avion, ce ma obligase sa purced la un drum neprevăzut… Putea ieși in strada si gandul ca il pierd ma copleșește… In timp ce ma frământam un zgomot teribil, alarmant iese din fiarele avionului zburător. Am crezut ca nu aud bine. Primul gand, al supraviețuitorului a fost ca o fi fost trenul de aterizare ce l-au tras. Dar de ce? Vine celălalt gand, doar nu se aude asa. A fost un boom de fapt. Alarmata privesc in jur. Mi s-a părut ca sunt prima persoana intrigata. Cel de langa mine citea imperturbabil. Mintea mea galopează si cauta explicații, soluții, desenează tragedii. Hmmm. Pe diagonala in fata, deci ea nu ma vedea, o doamna tânara arata ceva intrigare. Cu aceiași ochi mari privea in jur căutând explicații. Dar nu parea nimeni sa ne susțină privirea speriata. Pana sa ne dumirim, semnalul de centura pusă se reactivează iar vocea stuardezei atenționează sa le păstram puse. Atat. In scurt timp senzatia de rau se accentuează. Privesc iar dramatic in jur. Ma enervează ca pe raza mea de acțiune nimeni nu se agita iar eu arătam deja semne clare de panica. Ma controlez, doar nu ma fac eu de ras, imi zic. Normal, uite ce liniștiti sunt. Le apreciez calmul. Eu insa simt ca avionul e dezechilibrat. Nu stiu daca mi se trage de la faptul ca am experți in familie si am fost atenta la detalii cândva, ca daca as fi fost as fi știut ca un avion se poate descurca doar cu un motor, dar ceva imi spunea ca nu e regula… Parca pierdea altitudine, parca virajele erau bizare. Șefa de cabina încearcă sa facă un anunț. Pare pierdută, nu găsește cuvintele. Preia eficient pilotul, domnul comandant Dan Ștefănescu, explicând concis ca e o problema la motor si trebuie sa ne întoarcem la Bruxelles, pentru o aterizare de urgentă. Dupa 20 de minute de zbor. Aproximativ. Dar vocea ii fusese tremurătoare, accelerează spaima sentimentul asta al meu… Isi căutase cuvintele cu grija. Alta meteahna a mea de a analiza asa atent totul. Orice mic detaliu. Nu e de bine. Ma frământ inutil in scaun. Nu ma puteam ridica, dar toata ființa mea simtea nevoia de agitație, imi venea sa ma ridic si sa alerg pe culoar. Neputincioasa imi tineam capul in mâini, aparent resemnata. Ei as! Fierbea spaima in mine. De undeva vine puterea sa iau pulsul celor din jur. Bai frate, ce calmi sunt! Pe mine se citea groaza. Dau sa deschid telefonul, mintea fuge spre copii, spre el, spre K care posibil sa se fi pierdut… Ce ma fac? Undeva in spate vedeam ridicolul situației. Ce moarte caraghioasa, imi striga creierul! Intr-un fel eram pe drum sa anticip o tragedie si iată ca pic eu in una. Evident ca nu eram rațională. Motorul celălalt ținea întregul avion pana la cele 15 – 20 de minute pana la aterizare… Dar nu mai realizam asta. Văzusem cu vreo saptamana înainte un film prost, dar prosti e tot cu Nicolas Cage pilot de avion ce trece printr-o situatie de gen, mult mai dramatica… Ca era un SF deci nu era asa simplu ca un motor stricat. Dar se strica si larg unul, parca doua, in fine, ramane făra combustibil in cele din urma, nu mai stiu. Rad in sinea mea. Ce film prost! Dar in depărtare reușise sa ma sperie… Ma gandesc la copii, la el, ce e neputincios ( si deocamdată in necunoștință de cauza) de la distanta aceea, dar căruia ii imputez absenta: nu ma tine de mana sa ma calmez, nu imi șoptește cum obișnuiește ca totul va fi bine… Ma enervez pe incertitudinea situației.

Sunt singura… Cred ca ceva din mine, foiala din scaun atrage atenția celui de alături. Ma încurajează discret in franceza, dar absolut indiferent, ceea ce ma intriga si mai tare: o sa fie bine! Sigur va ateriza cu bine! Il iert ca l-am pus la îndoiala, nu te poti lua dupa aspect neaparat. Cred ca ramân neliniștită in continuare, agasată ca nu prind rețea, sa sun… Sa sun pe cine? Vehementa caut in geanta regulat sa verific telefonul, il scosesem de ceva vreme de pe flight mode. Pe copii, e absurd, pe D, nu, daca vom fi bine, sa il sperii degeaba?! Cand ne apropiem de sol observ ca am rețea. Ma agit in scaun. Simțeam ca fac ceva fraudulos dar nu mai imi pasa… Omul imi arata un thumbs up, o sa fie bine! Daca zice el, eu inca puneam la îndoiala… Ah, unde e D cu siguranța lui de sine! Cu optimismul debordant, plus expertiza lui, ca doar e in domeniu?! Nu era, asa ca trebuia sa fac bine sa gestionez singura totul. Alt gand, aseară m-am rățoit la junior. Zicea ca e ultima noapte a lui K, bișonul nostru cu mine. „Dar ce, mor mâine?! De ce zici asta?! Doar plec cateva zile de acasa!” Il reped eu. El ridica din umeri. „Nu trebuie sa fii asa dramatica…” Revine in minte feelingul acela puternic ca eu doar miercuri zbor. De ce miercuri, de ce nu luni, de ce nu joi, nu știam… Pai, de aia! Clar nu marți… Ah, imi dau o palma peste frunte, e marți 13. Eu cred cu tărie in cele 3 ceasuri rele de marți. Cate or fi cand e si 13?! Multe, aparent, zic eu. Ca de dimineata a mai fost cate o piedica. Nimic lin. Iar ma gandesc la D. Cum ma linisteste el. Iar ma apuca agonia ca nu e… Bun acum, fii bărbată, imi zic in barba! Mori cu demnitate. Ma uit in sfarsit prin hublou. Eram la altitudine joasa deja. Coborâse binișor. Speranța începuse sa crească. Agonizante minute. Pilotul parca anunțase ca in 15 minute vom ateriza de urgentă dar doar atat trecuseră? Nu stiu… Au părut înmulțite cu 10… Sigur nu au fost asa multe… Ii scriu un mesaj unei persoane ce știam ca e direct atinsa de toata povestea cum reprezintă compania. Norocul meu ca o cunosc, ca e un suflet saritor ce acționează rapid. Mai tarziu aflu ca eu am fost prima care a avertizat-o cum inca nu apucase sa fie informata. ” Mi s-a părut bizar ca imi scrii, doar te știam in aer, tocmai verificasem poziția de zbor…” M-a sunat imediat ce am fost pe pământ ferm.

Nu stiu cand a scos trenul de aterizare, in avalanșa mea de ganduri nu mai auzeam de mult, eram deconectată de lumea exterioara… Am aterizat bine. De aici istorie. Mi s-a propus zborul de mâine, am acceptat surâzătoare: eram nevătămată si ușurata. Nu mai conta altceva. Gandul ca pierd momente prețioase doar, ce ma așteaptă cu nerăbdare in tara… Dar sufletul imi șoptește ca lupta sa ma așteapte, ceea ce e deja ceva… Ca poate asta e o motivație in plus… O sa fie bine!

Publicat în Monik sau d-ale mele...

Pisica neagră…vise întrerupte 

Dupa o saptamana nebuna si alergată am avut si eu o idee năstrușnica aseară, una mica si nevinovata: sa dorm pana nu mai stiu de mine, e weekend doar. Nimic la orizont ce ar fi putut împiedica aceasta rătăcire de moment, ma bag cu speranțe in patul confortabil cand vine momentul oportun. Astrele spuneau asa cum se aliniasera ele ca totul e in ordine, prin urmare mintea mea adormita a fost repede legănata si purtată pe meleaguri de vis. In care m-am si pierdut cu mulțumire. Nu asa se întâmpla oricum?! Citește în continuare „Pisica neagră…vise întrerupte „